~8.August /2008 « O CARTE PE ZI

~8.August /2008

29 August 2008 - Nicolae Farcaş: „Scări spre cuvinte“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti (Const. Miu)

În Cuvânt înainte, la placheta de versuri Scări spre cuvinte (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), semnată de Nicolae Farcaş, editorul – Ion Machidon – consideră că autorul scrie „o poezie erotică, în care filonul principal este starea de meditaţie, de adoraţie, şi nu de adulaţie către muza care (…) îl face pe poet să tindă cu imaginaţia către alte orizonturi de nelinişte şi frământare sufletească.” (p. 5). Noi am sesizat însă că ceea ce-l diferenţiază pe Nicolae Farcaş de alţi creatori de poezie erotică ar putea fi ironia şi autoironia: „Iubito, vom juca wist/ Un bridge sau poate o canastă/ Şi vom uita de-a noastră castă/ (…)// Tu ai atuul, e normal/ Eu pierd de obicei o carte” (Joc, p. 22). Pentru că-şi dă seama că iubita are un suflet complicat şi spre a disipa monotonia cuplului, autorul o invită cu sinceritate la un alt fel de „joc”: „Iubita mea întortocheată/ Şerpuie în visul meu,/ Ademenindu-mi simţurile/ Sentimente răvăşite/ (…) Vino! Zău/ S-o facem agitată…!/ Viaţa…!” (Iubita mea, p. 51). Că este aievea sau doar plăsmuire, „muza” recurge la jocul specific feminităţii – aparenta retractilitate la expansiunea fie ea şi declarativă a îndrăgostitului: „Ce eşti?/ Vis, amintire?/ Amăgitoare plăsmuire a minţii mele împrăştiate/ (…)// Dacă-ţi spun/ Că te iubesc – îmi placi/ Dispari, în dulce adiere te prefaci” (Mister, p. 30). E şi aici o ironie voalată faţă de acest joc stupid, pe care femeia-himeră îl practică. Folosind imperfectul evocării, în Vânzătorul de iluzii, autorul dezvăluie un timp al saţietăţii bărbatului orgolios: „Pe când făceam comerţ cu iluzii/ Viaţa îmi era prosperă// Aveam o iubită cu flăcări în plete/ Şi-n ochi sclipiri de diamant/ (…)// Am renunţat iluzii să vând/ Ea cotropeşte al meu gând.” (p. 36). Şi aici, autoironia e camuflată. Singurul loc, unde ironia este diluată şi nu priveşte niciunul dintre parteneri, ci pe posibilii „cârcotaşi” cu pretenţii este Geometria cuvintelor: „Inventez o nouă geometrie/ A cuvintelor/ (…)// Două emisfere – eu şi tu –/ Sfera perfectă/ (…)// Nefertiti ne priveşte/ Cu simpatie/ Sfinxul poate e gelos.” (p. 3/).

O categorie aparte de poezii o formează cele ce abordează problematica eu-lui sub zodia timpului. Tema timpului vorace apare în poeziile Solitară şi Sonet de primăvară. În prima, curgerea ireversibilă a timpului îi lasă impresia unui animal care e gata să-l sfâşie şi în faţa căruia se arată neputincios: „Ireversibil timp, se cuibăreşte-n mine/ Secunde solitare, secundele feline/ Se tot reped asupră-mi şi vor să mă ucidă/ (…) // Sunt neajutorat în faţa lor, mă-nclin” (p. 9). În a doua creaţie amintită, atitudinea eu-lui faţă de timpul care macină necontenit nu mai este a unui resemnat; speranţa îi dă puterea de a îmblânzi sufletul revoltat pentru această situaţie tragică: „Cronos mă toarce, sigur, sacadat;/ Cercul se strânge, în amurg ce doare/ Visul amorţeşte, spre final, ratat.// Speranţa vine pe umăr – albul porumbel/ (…) Încerc să îmblânzesc sufletu-mi rebel” (p. 32). Că Nicolae Farcaş este un om revoltat, de esenţă camus-iană, o dovedeşte Crez-ul său: „Aştept de mult o clipă/ (…) –n care/ Descătuşat de vise/ Şi rupt de adevăr/ Să-mi strivesc trecutul/ Nevrednic în picioare/ Să strig în gura mare:/ Sunt liber în simţiri!” (p. 45). Fără trecutul considerat „nevrednic”, de care se debarasează fără a avea remuşcări, autorul se proclamă „liber în simţiri” – un om cu adevărat nou.

CONST. MIU

___________________

28 August 2008 - Traian Pintilie: „Corabie pentru naufragiu“, Editura Anthropos, Timişoara (Florin Contrea)

TRAIAN PINTILIE este un poet original provenit dintr-o comună din nordul Moldovei ce poartă nume ilustru de domnitor, dar şi de cărturar legendar, - Dimitrie Cantemir, - stabilit în peisajul poetic timişorean unde colaborează de peste trei decenii în revistele de cultură, autor a trei volume de poeme: Din oglinzi (1988), Cumpăna în amiază (2001), în fine cartea de faţă; Corabie pentru naufragiu, apărută în exigenta editură Anthropos, din Timişoara, în anul 2005.

Din prezentarea apărută pe a patra copertă a ultimei cărţi, criticul Lucian Alexiu observă că autorul este: „un trubadur impenitent, un elegiac cântăreţ al femeii”,căutându-şi drumul către „sensibilitatea şi înţelegerea fratelui său, cititorul”.

Cumpăna în amiaz este o carte ilustrată cu picturi şi desene sugestive realizate de Radu Cleţiu. Imaginile – transpuneri pe plan vizual ale unor gânduri, idei şi sentimente profunde şi frământate, - realizează un portret virtual al poetului, veşnic neliniştit, veşnic dornic de alte orizonturi mai ideale, aducând un ecou îndepărtat al melancoliilor altui ilustru rătăcitor din alte vremuri – Serghei Esenin.

Titlul cărţii simbolizează starea de conflict perpetuu din inima poetului, aflat între două domenii ideale, care pe rând, par să-l atragă şi să-l ţină la distanţă: este vorba de căminul cald şi liniştit în care: „prin prelungi perdele îşi cădelniţează / cu tristeţe fumul, rele-nchipuiri”, în timp ce alte meleaguri îndepărtate îl atrag cu o forţă irezistibilă: „… numai că tocind sandaua, pe străine / drumuri şi aiurea, prea mă risipesc”. (În oglinzi de somn).

Undeva, la limita dintre somn şi imaginaţie aprinsă, din poezia În trenuri de noapte; se afirmă: „… eu car / Cenuşa timpului ars -, / o! Doamne al sferelor, iar / Mă simt de cosmos atras.” Călătoria fără odihnă are ceva din fascinaţia ireală a imponderabilităţii explorărilor extraterestre: „Prin aer, spre nu ştiu ce miez, / Viteze nebune mă sorb, / Spre lumi bănuite migrez / Mă pipăi şi nu mai am corp.”

Coborând acum în cotidian, sorbindu-şi Cafeaua de dimineaţă, poetul conştientizează cu o maliţiozitate calmă, diferenţa care desparte idealul poetic de real; „Îmi iau ceaşca -, / Cea de cafea, mi-o iau. / Ceasul se crapă de şase. / Mă aşez în faţa dimineţii / Şi le beau / Beau gânduri /Şi-mi dau seama / Că ziua e prea amară.”

Tensiunea acumulată în subconştient nu poate să nu nu izbucnească până la urmă, într-o violentă invectivă asupra vitregiei vieţii necruţătoare, în care: Crizantemele mor şi atât; „… Paştele mamei ei de viaţă / De bestie, de târâtură de viaţă ce e. / Iar mi-au luat-o la vale pe faţă / Lacrimile, de-mi vine să-njur a lehamite.”

Dar poate cea mai apropiată poezie de metafizic şi de filozofie este o bijuterie stilistică intitulată atât de simplu: Cuvântul; „Cuvântul / mă absoarbe / înăuntrul lui, unde / suferind iau forma / înţelesului /ce nu-l pot exprima / după care / aştept să mă nasc.” Este o autentică artă poetică a timpurilor noastre postmoderne. Întreagul univers interior al poetului pare a se concentra, - ca într-un virtual „big bang”, - în adâncul inexprimabil al unui singur cuvânt, care ar putea fi… nu, numai singur poetul ne-ar putea spune cândva care ar putea fi acesta… Sau poate, nici măcar el… Este miezul misterului existenţei noastre aici.

Sunt puţine peisajele de natură în această poezie de tip confesiv. Predomină imaginea ţărmului de mare, cu un mal de nisip pe care zboară pescăruşi singuratici pe deasupra îndepărtatelor corăbii. Cităm spre exemplificare o imagine, dominată însă clar de sentiment: în Marină I; „Pe plaja de jăratec şi siliciu, / Învins de marea care urcă-n ploi, / Accept singurătatea ca supliciu / Cu nici o amintire despre noi”

În fine, prezint o imagine dramatică a unei amintiri cazone în care amărăciunea se amestecă straniu cu o veselie amară, altfel, desigur, nu se poate supravieţui: Prin foile de cort: „S-a cam pleoştit onoarea, mai puneţi-mi de-o duşcă, / Suntem aşa de lefteri, n-avem nici de tutun, / Prin mine-şi latră glonţul o ruginită puşcă / Şi prin binocluri sparte mă urmăreşte-un tun.”

În cealaltă carte, Corabie pentru naufragiu, autorul îşi continuă periplul existenţial. Spirit neliniştit şi boem, poetul rătăceşte, mărturiseşte în versuri – din oraş în oraş, căutându-şi idealul mereu râvnit, istovitor de greu de găsit: „Mi se zbat în umăr păsări călătoare /Ochiul meu adesea stă lipit de cer / Dunga depărtării îmi pune la rever / Veşnica tristeţe ca pe o floare”, din Remember.

Ca o metaforă – dar şi personificare poate fi, o codobatură îl avertizează pe „Eroul liric” al poetului: „Vindecă-te şi vino în urma mea / Altfel, răstignit vei sfârşi / pe zboruri de fluturi, …, dar eu / Am rămas sub copacul memoriei / Cu somnul uitat / în nopţile altui timp”, în Aer de toamnă. Voinţa poetului de a-şi urma drumul, aşa bun sau rău, cum i l-a rânduit soarta, nu poate fi urmat fără de amare regrete, fără de remuşcări şi de aprige lupte cu sine însuşi. Cea mai bună alinare o găseşte în înţelegerea prietenilor, precum în poemul: Bate vântul; „La mulţi ani prieteni, bate vântul / de durerea asta nu ştiam / Cornul lunii îmi împunge gândul / Şi colind de după nici un geam.”

Urarea este bine gândită, întâmplându-se chiar în preajma Sfintei sărbători a Crăciunului, dar şi acesta parcă şi-a mai pierdut din farmec: „Să nu uitaţi printre noi / ma trecut tiptil, tiptil, Crăciunul - / Lunecos şi rece ca un sloi / Zurgălăul nu l-aţi clătinat niciunul.”

Poemul Rochii de fum ne prezintă ca într-un panopticum de bâlci, o întreagă existenţă sub forma, de un exotism pitoresc, - a unei tarabe de bazar. Muzicalitatea versurilor încântă nu mai puţin decât ingeniozitatea poetică a fanteziei: „Suveniruri v-aşteaptă, priviţi prin vitrină, / Am zâmbete false şi măşti pe pereţi, / Plânsul în hohot, mângâieri de felină, / Trădări şi confuzii, am tot ce vreţi. // Şi mici fericiri veţi găsi, dar sunt rare / Penuria asta îmi dă de gândit, / Grăbiţi-vă, iată, golesc din sertare / în văzul lumii tot ce-am trăit.”

În cele mai expresive momente poetice găsim o viziune originală şi plină de sinceritate asupra vieţii, atât de plină de exuberanţă, dar şi de amară suferinţă. Cititorul are multe de învăţat din toate acestea. Este principalul motiv pentru care poetul merită aprecieri.

FLORIN CONTREA

____________________

27 August 2008 - Voichiţa Pălăcean-Vereş: „Ciocolata amăruie“, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007 (Al. Florin Ţene)

Un roman în care găsim elemente baroce condensate într-o naraţiune realistă este Ciocolata amăruie de Voichiţa Pălăcean-Vereş,Editura Limes,Cluj-Napoca,2oo7.

Un amestec subtil de inteligenţă şi facondă,de lirism şi introspecţie regăsim în acest roman de 358 de pagini.Naraţiunea cuprinde momente din viaţa unor profesori dintr-un orăşel de provincie,alegerea directorului noului înfiinţat liceu,momente psihologice şi confluente,în care Irina,tânăra profesoară şi soţul ei Andrei(student la seral)au rolul principal în desfăşurarea evenimentelor polarizate în jurul lor.Este un roman despre efluviile tinereţii şi despre relaţiile începutului de viaţă,cu vise,speranţe şi dragoste.Prospeţimea relatării,care e şi una a fluidizării textului şi al dialogului direct şi firesc,arată că prozatoarea este o dibace mânuitoare a stilului şi o fină observatoare a psihologiilor dinamice.Firul roşu al acţiunii conduce spre meandrele ,cu bune şi rele,ale unui tânăr colectiv de dascăli care trăiesc în registru ludic şi conflictual voluptăţile vieţii.Directorul liceului,Teodor,profesor mai învârstă,domnul Albu,părintele elevei Albu Viorica,eleva lui irina,Dora căsătorită cu paznicul Fredy,Silvia sare l-a născut pe Paul şi care a”tocat”banii lui Briciu,Marik,sunt tot atâtea personaje,bine conturate prin acţiunile lor şi a căror personalitate se întrupează din text.

De la romanele cu dascăli ale lui T.C.Stan,B.Jordan sau Patricle Martinescu din perioada interbelică,proza noastră n-a mai dat nimic notabil în această direcţie până la romanul lui Voichiţa Pălăcean-Vereş.Însă prozatoaerea face un pas înainte,mutând interesul de la epicul aventurii(contaminat de facilităţi flagrante) la comportamentism.In gesturile,limbajul şi manifestările protagoniştilor noi ghicim o psihologie şi o mentalitate care dau seamă şi despre un cod cultural:aluzia,dialogul cu iz pedagogic,invidia,fac parte din felul de a vorbii al personajelor,în fapt,sunt semnele unui spirit proglomodernist.Romanul este un mixtum compositum,căci,trecând de la o secvenţă la alta,de la o perspectivă narativă la alta,autoarea pune pe tapet o ştiinţă a povestirii.Truculenţa,subtilităţile pedagogice şi psihologice,uneori ironia,sau frisonul micilor răutăţi,invidia,jovialitatea comentariului sunt de un realism fermecător şi indecibil,cum însăşi atmosfera cărţi e,în cea mai mare parte:Îşi băură halbele povestind vrute şi nevrute.Andrei nu-şi aducea aminte cum de-l invitase pe Dan acasă.Nu ştia nici ce i-a determinat să bea în continuare,angajaţi într-o conversaţie lipsită de subiect şi finalitate.

Fragmentarismul e,deopotrivă,o metodă şi o viziune,căci fizionomia se încheagă prin acumulări lente şi detalii. Viaţa este simţită ca o permanentă foşnire,ca o adiere a brizei de senzaţii.

Intre stare şi limbaj fuziunea e desăvârşită şi în acest amestec ,gesticulaţia personajelor se inflamează până la sublim.După ce termini de citit acest roman rămâi cu un gust amar al plecării de acasă,ca o dulce reverie a plecărilor sperate.Romanul Ciocolata amăruie ne descoperă o prozatoare stăpână pe uneltele sale,înzestrată cu un talent indiscutabil,manifestat în toată plenitudinea lui.

AL.FLORIN ŢENE

____________________

26 August 2008 - Maria Niculescu: „Dar din dar“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti (Const. Miu)

Poeziile din placheta Dar din dar (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), semnate de Maria Niculescu, or fi ele „pentru copii, părinţi şi bunici” – cum şi-a dorit autoarea, menţionând pe pagina de gardă –, dar ele pot fi citite şi ascultate. Nu pot fi uşor de memorat (cum greşit susţine Teodora Moţet, cea care semnează Cuvântul înainte), nu atât pentru că sunt lungi, ci mai ales că nu au o rimă facilă, ca cele scrise, bunăoară de Arghezi sau Elena Farago.

Două atitudini sunt detectabile în această plachetă de versuri: iubirea faţă de frumuseţile naturii, pe care autoarea doreşte s-o insufle, prin creaţiile sale, şi cititorilor; refacerea cu mijloacele poeticului a feeriei basmelor.

Iubirea faţă de frumuseţile naturii transpare, mai cu seamă, din poeziile închinate celor patru anotimpuri. Ceea ce este distinct acestei atitudini e prezenţa descriptivului: „E linişte deplină,/ Înmuguresc, pe rug,/ Măceşii: flori suspină,/ Pe-un pat de verde crud” (Primăvara, p. 12). Propriu pentru condeiul Mariei Niculescu este introducerea câte unui element de jovialitate: „…ghiduşă,/ O vrăbiuţă-n dungi/ Se scaldă în cenuşă:/<<- Vai, ce picioare lungi/ Au berzele!>> - se-amuză” (p. 12). Zarva ce particularizează anotimpul reînnoirii este redată cu fidelitate, la nivel acustic: „Un grup, cu călăuză/ De guguştiuci, pe rând,/ Şi-ncearcă timbrul vocii/ Şi, gungurind uşor,/ Se-ntrec cu pitpalacii” (p. 13). În Vara, elementul de jovialitate este mai întâi subsumat teatralităţii: „Un greiere, fără motiv,/ Se ceartă c-o furnică:/ Îi zice ea: << - Eşti emotiv>>,/ Iar el: << - Taci, tu, eşti mică!>>” (p. 14). În didactica modernă, orice informaţie e reţinută mai uşor de către copii dacă e pusă în scenă. Ţinând cont de acest aspect, intuit de poetă, ea evocă momentele unei nunţi din lumea celor care nu cuvântă, sub influenţa, poate, a lui Eminescu din creaţia Călin – file din poveste. Elementul de jovialitate revine la finalul poeziei, unde participarea autoarei la ospăţ e semn de autenticitate: „Eu ? Eh! Băut-am pentru toţi/ Şi-am fost cea mai voioasă;/ Găsitu-m-au vreo doi nepoţi/ Cântând un lied, sub masă/ (…) Nu ştiu, visat-am, oare?/ Când m-am trezit, vă spun curat,/ Aveam în mână-o floare!” (p. 18).

Ilustrativă pentru prima atitudine de care aminteam este Toamna. Iată un fragment elocvent: „Dar nu aţi întâlnit, gândesc,/ Creaţie mai pură,/ Neîntrecută-n pitoresc,/ Precum cea din natură:/ De-aramă, nuanţe, cânepii/ Şi galbene reflexe,/ Alege, Toamna, din câmpii,/ Creând picturi complexe” (p. 19). În Iarna, autoarea deapănă povestea unei crăiese „Înveşmântată-n alb şi argintiu”, care a avut parte de un eşec în dragoste, iar de atunci are inima şi trupul de gheaţă. – evidentă aluzie la un basm nordic despre Crăiasa din palatul de cleştar. Dacă în Ploaia este descrisă o ploaie de vară, în Eclipsa, incipit-ul e plasat pe tărâm feeric: „Mândrul soare străluceşte/ Paji, curteni de ranguri multe/ De la mic la cel mai mare,/ Încântaţi, sunt, să-l asculte/ Venerând a sa grandoare” (p. 25).

Am sesizat deja inserţia feericului chiar şi în poeziile unde abundă descriptivul, pentru relevarea frumuseţilor (de basm) ale naturii. Pentru cea de-a doua atitudine, menţionată la începutul consideraţiilor noastre, elocventă este poezia Olarul. Incipit-ul este caracteristic lumii basmului: „A fost odată un olar/ Cu rost abia-ncropit/ N-avea nevastă, nici copil,/ Era sărac – lipit./ Din lut galben, modela/ Ulcioare…” (p. 35). Când ulciorul la care tocmai modela prinde viaţă, bătrânul crede că are vedenii: „- O, Doamne-şi spuse cel bătrân,/ Îţi râzi de mine, ori/ Senil, eu sunt, de-a binelea/ De-atâtea-nsingurări?” (p. 36). Ca în unele basme, „obiectul grăitor” lămureşte că în altă viaţă a fost şi el om şi acum se grăbeşte să-şi arate puterile magice: „…cel urcior/ Porni, de vrei să crezi,/ Să risipească primprejur/ Cu galbene monede” (p. 37). Însă bătrânul nu se arată bucuros de această ispravă, ci că are acum un „tovarăş”, care să-l facă să uite de singurătate.

CONST. MIU

_________

25 August 2008 - Florin Grigoriu: „Miliarele“, Editura „Elisavaros“, Bucureşti (Aurel David)

Inginerul-poet-scriitor Florin Grigoriu din Lehliu-Gară a produs o nouă carte de versuri: MILIARELE, scoasă la Editura “Elisavaros” din Bucureşti. Volumul înmănunchează peste 250 de poezii, multe din ele purtând cititorul pe aripi poetice rupte chiar din realităţi trăite de autor, dar şi prin visurile, închipuirile acestuia. Voi aminti doar câteva titluri:Semn de hotar, Când te-am cunoscut, odihneai într-o petală, Frumos creşte grâul, Mereu desculţ, Mincinosule, Obositule drumeţ, Rătăcitoareo, Rugă pe nor, Stăpânitorule, Şoldul tău umbrit de zale, Timpul dragostei se duce, Tu eşti bulgăr de apă, Inscripţie pe piatră, Viaţa-i minune, Zăticnit-ai drumul bun…

L-am cunoscut pe inginerul-poet Florin Grigoriu în urmă cu mai bine de trei decenii. Venea la şedinţele Cenaclului “Arcadia” din Slobozia, asculta, dar se şi producea cu versuri care nu desconspirau că ar fi fost create de un inginer. Iar intervenţiile sale pe marginea celor prezentate de alti creatori erau întotdeauna binevenite. Mai anţărţ l-am întâlnit la reuniunile organizate de Asociaţia Română pentru Patrimoniu. Dar Florin Grigoriu cutreieră ţara în lung şi-n lat, în cruciş şi-n curmeziş, fiind prezent la orice chemare către o treabă literară. Se duce cu plăcere şi este primit cu interes. Mai nou, Florin Grigoriu a devenit membru al Consiliului Director al Societăţii Scriitorilor Români, colaborând cu regularitate în revista respectivei societăţi, Revista română de versuri şi proză. Cu acest volum - MILIARELE -, prolificul creator a “împlinit” cea de a treizecea carte. Felicitări şi la mai multe! Am să reproduc, din respectivul volum, poezia “Semn de hotar”: Drumeţule, te du cu bine/E bine-n preajmă c-ai venit/Fântâna mea cu ape line/Mă bucur că te-a răcorit; Eu am umblat demult prin lume/Am fost bogat, am şi cerşit/Fântân-aceasta, fără nume/Iertare e la ce-am greşit; De bei, te roagă să mă ierte/Stăpânii multelor văzduhuri,/Să se oprească, să mă certe/Din lumi străine alte duhuri; Să fiu lăsat în pacea mea,/În lumea fără de sfârşire./Tu frumuseţea ei o bea/În vremea fără de greşire; Iar de eşti bun, te rog ascultă/Un sfat pe drum,ce prinde bine:/Când te-oi opri din calea multă,/Fântână fă,cu ape line.;Acei ce fac fântâni sunt zeii/A toate cele câte sunt/Un semn de dragoste femeii/Şi setei lumii de pământ; Drumeţule, te du cu bine/Şi fericit, precum sunt teii,/Când înfloresc în ceruri pline./Acei ce fac fântâni sunt zeii…

AUREL DAVID

_________________

22 August 2008 - Ioan Dan Bălan: ,,Noptatice“, Editura ,Confluenţe, Petrila (Petru Birău)

De la primele poeme scrise de Ioan Dan Bălan, pe care le-am citit, am simţit dincolo de metaforă o anumită taină, a cărei sorginte la început nu am înţeles-o. Abia mai târziu, după ce a publicat alte şi alte volume de versuri şi proză, am intuit că taina scrierilor lui Ioan Dan Bălan vine dintr-un sentiment al primordialităţii, pe care îl simţi atunci când parcurgi scriitura sa originară, sacadată, evocatoare a unei spiritualităţi ancestrale. Faptul că Ioan Dan Bălan percepe lumea prin ochii unui arhaic (poate a unui dac), este evident şi în volumul de poezii intitulat ,,Noptatice” (Editura ,,Confluenţe, Petrila, 2006).

Structurat în patru secţiuni; ,,Oraşul poetului noptatic”, ,,Alungat ca Amor”, ,,Poemul poetului fără poem” şi ,,Dor de primăvară” (prozopoem), volumul debutează cu declinarea lirică a identităţii umane, potrivnică artei şi dobândirea sensibilităţii artistice rezonantă misterului:,,Vă spun:/ poetul nocturn e bun/ el fuge mereu de spectacolul luminii/ artificiale/ ca de orice plagiat al luminii adevărate// Doamne, Doamne, Doamne!/ chiar dacă am pierdut un oraş din lumină/ am câştigat un poet al nopţii vii/ în care fiecare îşi regăseşte propriile versuri/ poetul nocturn nu e bun/ el scrie despre altă lume şi despre noi/ recită despre altă lume/ sufletul I se plimbă parcă pe altă lume/ blestemă noapte de noapte viaţa/ care se aruncă fiecărui trecător/ ca ţărâna pe mort.” (,,Oraşul poetului noptatic”,pag.8).

Apogeul manifestării talentului poetic se desfăşoară previzibil sub influenţa iubirii feminine şi ea grefată pe afectivitatea ancestrală proprie trăirilor primare, instinctuale:,,E mai aproape de noi Timpul, Soviana,/ dar să-ţi aminteşti eliberată/ că eu m-am născut sub chemare/ de cer pe care scânteia o stea/ ca un amnar lovit de crucea şeii/ de vreun călăreţ barbar/ şi nu era zi/ şi nu era noapte/ iar tu mă aşteptai cu muguri, cu sâmburi/ aproape, departe, aproape, departe…”(,,Soviana III”, pag.35)

Volumul se încheie cu un minunat prozopoem intitulat ,,Dor de primăvară”, în care poetul transpune în maniera inconfundabilă a parnasianismului, fericirea; fericirea de a trăi, fericirea de a iubi, fericirea de a visa, fericirea de a crea, fericirea de a scrie, fericirea de a muri, fericirea vieţii de aici şi a celei de dincolo de moarte:,,Primăvara, izvorul dragostei trebuie curăţat/ ca orice alt/ izvor cu ape trimise sufletului; seară de seară/ şi zorilor de zorior/ scăldat în purpuriu la asfinţit,/ în purpuriu de răsărit,/ izvorul are mereu o culoare purpurie-/ fremătătoare, de puls în/ ritmicitatea vieţii,/ curăţenia lui e atracţia noastră de specie spre/ matcă,/ plutire a privirilor aprinse de undele ce trec/ întotdeauna prin inimi,/ vreme păstrată asemenea puiului de vis la sân.”(,,Dor de primăvară”, pag.84)

Prin volumul de versuri ,,Noptatice”, scriitorul Ioan Dan Bălan consolidează o creaţie literară proprie profundă şi originală, cu adânci rădăcini în prospeţimea lutului abia frământat de Divinitate, în care pulsează mirabila sorginte a perenităţii.

PETRU BIRĂU

____________________

21 August 2008 - Miron Ţic & Zoiţa Bogdan-Tripa: „S.OS. Salvaţi basmele!“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti (Const. Miu)

Editorul Ion Machidon avertizează pe coperta a IV-a a cărţii S.OS. Salvaţi basmele! (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006). „Cartea pe care ne-o oferă de data aceasta Miron Ţic în colaborare cu Zoiţa Bogdan-Tripa ne arată o altă faţă a scriitorului decât cea cu care ne-a obişnuit: de prozator, poet, critic literar, aceea de dramaturg…”

Piesa poate fi socotită un pamflet cu o dublă ţintă: la adresa părinţilor şi a bunicilor care au cu totul alte preocupări decât educaţia celor mici, precum şi la adresa posturilor de televiziune care difuzează desene animate ce parodiază basmele, încurajând violenţa.

În actul întâi, găsim o familie divizată: fiecare din cei mari are „diverse funcţii sociale de la care nu se poate sustrage”. Tatăl – „mareele absent de la treburile casei” – e angajat în lupta sindicală; mama – s-a înscris la un curs de recalificare şi se sustrage sistematic de la îndatoririle de gospodină; bunica – mereu cochetă – se crede absolut indispensabilă pentru societatea de binefacere S.AI.P.; bunicul, după ce şi-a scos „hainele de paradă” de la naftalină, a devenit subit activ în cadrul organizaţiei „Pensionarii veseli”. De aceea, copiii se simt abandonaţi: Ionuţ nu mai are timp nici măcar pentru o compunere şcolară – „o piesă pentru cercul nostru”, trebuie să-i ia locul bunicului, care „stătea la coadă la lapte şi pâine” (p. 13); Lena e nevoită să suplinească pe mama şi buni, făcând pe bona pentru fratele mai mic, Dodo, căruia trebuie musai să-i dea în gură să mănânce, „c-aşa l-a obişnuit buni”; Dodo – un copil răzgâiat, care vrea să continuie habitudinile deprinse cu buni.

La sosirea colegilor, care se aşteptau să-l găsească pe Ionuţ la masa de lucru, acesta se scuză: „…n-am timp să scriu, n-am timp să stau liniştit, să mă concentrez, să-mi vină inspiraţia (…) Eu trebuie să merg la pâine, la lapte, la ziare…” (p. 20). Ei se oferă să preia corvada, numai el să se apuce să scrie piesa: „Dani: Ascultă, dă aici plasele, că plecăm noi după cumpărături. Mergem unde zici: la lapte, la pâine, plimbăm copilul, numai stai tu acasă şi scrie.” (p. 21).

Spre finalul actului I (Scena a XI-a), Ionuţ se găseşte în pană de inspiraţie, neizbutind să dea măcar titlul piesei. De aici şi tot actul al II-lea, acţiunea se desfăşoară pe tărâmul oniricului. Intervine un adjuvant, care îi va facilita băiatului trecerea în acest al doilea plan: „Cosmonautul: (…) eşti în dificultate, în gol de inspiraţie… Se întâmplă! (…) Vom porni acum cu nava spaţială spre lumea basmelor, cu întâmplări inspiratoare.” (p. 24).

În actul al II-lea, unele personaje care populează lumea basmelor vor să iasă din monotonie. Bunăoară, Barbă Albastră şi Baronul Münhausen. Primul visează să-şi schimbe statutul social: „Barbă Albastră: Să ştii că m-am plictisit de acest rol al meu de Barbă Albastră, care să-mi ucid nevestele, ca în cele din urmă să fiu şi eu ucis. Prea sinistru. Prea sinistru!… Eu, bunăoară, visez să fiu un cavaler al dreptăţii, un luptător încărcat de glorie.” (p. 34). Cel de-al doilea personaj, prin căsătorie, ar putea migra în alt basm: „Bunăoară să mai iau şi eu de soţie pe Cenuşăreasa…” (p. 9).

Ameninţate de extratereştri, care vor să le răpească, basmele sunt apărate de Superman şi Ţestoasele Ninja, în timp ce Arap Alb primeşte de la Împărat însărcinarea de a prelua comanda şi de a-şi aduna oştirea. La finalul părţii mediane (Actul al II-lea, Scena a XVI-a), vorbele Împăratului relevă faptul că totul a revenit la normalitate, anticipându-se astfel ceea ce se va petrece în actul al III-lea, la revenirea în plan real: „Fiecare basm să-şi urmeze firul povestirii, aşa precum el este nemuritor, căci multe se vor schimba pe lume, ci doar basmele vor rămâne aceleaşi mereu!” (p. 48).

Actul al III-lea, foarte concentrat, poate fi socotit un epilog al celor întâmplate: bunicii revin la habitudinile lor domestice – ea renunţă la frecventarea societăţii de binefacere, lăsându-le pe cele tinere să se afirme; el îşi dă demisia din organizaţia „Pensionarii veseli” şi e de presupus că va sta iar „la coadă la lapte, la pâine şi la ziare”. Ultima replică e poate cea mai izbutită şi salvează piesa de banalitate. Ea anunţă posibila reîntregire a familiei: „Ionuţ: Dacă-i tata şi ne anunţă bomba, că nu mai e lider sindical?” (p. 55).

CONST. MIU

_________________

20 August 2008 - Ion Untaru: „Floare de lotus“, Editura Semne, Bucureşti (Al. Florin Ţene)

Autor a 12 cărţi,Ion Untaru prin recentul său volum de poezie Floare de lotus,(Editura Semne,Bucureşti) ne descoperă un poet stăpân pe instrumentele sale,neliniştit fără scepticism cu o atitudine generală de provocare histrionică:De la mine până-la poştă/Numai cearcăne şi riduri/Pe sub care un strămoş stă/Veşnic,rezemat de ziduri(De la mine pân-la poştă).Sub forma gestului burlesc şi naiv,autorul induce,în fapt ,o stare de complicitate,sugerând în mai taote strofele subânţelesuri atânci,însinuând mereu o altă faţă a adevărului:Am pornit prin viaţă ca zălog/Chip al curiozităţii infantile/La fiecare răscruce un bulldog/nemilos mă scruta prin lentile(Grădini de vară).Descrierea fiind,deopotrivă,o formă de posedare şi de investigare a obiectului şi al trăirilor.Tot astfel poezia lui Ion Untaru poate fi şi o formă de magie şi de obnubilare a realului:Închid ochii şi-mi aduc aminte/Zborul tainic ne mijeau în oase/Fruste sărbători treceau prin case/Îngere,atâta de cuminte!(Închid ochii şi-mi aduc aminte).Poezia aceasta consună experienţa în registru ironic,înălţând poemul la dificilul rol de personaj al discursului liric:Voi m-aţi eliberat de-atâtea ori/Eu mă trezesc mai înglodat în datorii/Că tot mă-ntreb pe cine-o fi/Pus destinul,să mai tragă niscai sfori?(Ardeau în jungle).Caracterul ambivalent al poeziilor,de spectacol şi premoniţie,de ironie,luciditate şi vigilenţă,dă versurilor o notă puternică de avertizare faţă cu realul:Cronici şi letopiseţe/panoplia cu sâneşe/Şi pumnalele de sânge/Peste care timplul plânge(Cronici şi letopiseţe).

Libertatea,autenticitatea,integritatea,au rădăcini,în acest amestec infailibil de sarcasm şi ideal.Fiecare poem dezvoltă o premisă cu aparenţă nevinovată până la răstălmăcirea ei în sugestie polemică.

Poeziile lui Ion Untaru are aerul unei superbii melancolice,în care recunoaştem orgoliile poeziei adevărate.

AL. FLORIN ŢENE

___________________

19 August 2008 - Costică Oancă: „Îngerul din singurătate“, Editura pentru Literatură şi Artă Geneze, Galaţi, 2002 şi „Clipa cea repede”, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi (Cezarina Adamescu)

Aforismul, floare de spirit! Picătură de cleştar din izvorul fermecat al gândirii. Adeseori sufletul a fost asemuit cu un izvor fermecat din care ţâşnesc ori picură, stropi de har, fărâme de blândă lumină. Şi nu fără temei. Căci, grădina omenească, fără apa spirituală a vieţii ar deveni lesne „pârloagă”.

Universul gândirii umane e magma propice pentru a răsări cele mai minunate flori, unele cultivate, altoite minuţios, udate şi îngrijite, altele perene. Şi totuşi, cât efort susţinut, câtă migală, câtă acribie îi trebuie unui scriitor ca să lepede tot balastul cuvintelor care nu exprimă nimic, pentru a ajunge la mult râvnita esenţă!

Costică Oancă este un veritabil pontifex – cel care întinde punţi prin cuvintele – puţine şi temeinice, precum pilonii de poduri peste care trec apoi tancuri, maşini grele, atelaje şi oameni.

Şi cu cât cuvintele sunt mai trainice, cu atât mai mult dăinuie podul, iar podarul e mai mulţumit că şi-a îndeplinit misiunea, de a asigura trecerea, bunul mers al călătorilor spre ţinta lor vremelnică şi îndeosebi, spre cea veşnică.

Transfigurarea prin cuvântul scris, rostit, mimat sau doar intens gândit, dă consistenţă personalităţii umane.

Aforismul este precum firul de busuioc în apă – o sfinţeşte iar apa nu se mai strică. Apa sufletească în care pătrunde firul de busuioc poate fi tămăduitoare şi, în folclor s-a identificat cu apa vieţii, apa care readuce din moarte la viaţă, trezeşte duhul, suflarea din om, albeşte păcatul, înlătură orice rău. Cu ea se stropesc tâmpla şu uşorii bisericii, absidele, pridvorul, corul, naosul şi pronaosul, altarul, icoanele, crucea, mormintele, fântânile, copacii, ogorul, temelia casei, cearceaful miresei, inelele de logodnă şi, îndeobşte, orice lucru făcut de mâna omului prin graţia divină.

Din acest punct de vedere se poate spune că aforismul – îl poate sfinţi pe om, îl îmbunătăţeşte, îl edifică.

El aleargă ca vinul roşul prin vene, revigorează, tonifică. El e măsura de ambrozie întăritoare, vivificantă, dătătoare de puteri şi culoare-n obrajii palizi, convalescenţi ai omului încercat de boală şi neputinţă.

El este ca mireasma de mirt, este uleiul ungerii dintâi şi al celei de pe urmă, dinaintea marii călătorii fără întoarcere. E lacrima de mir pe fruntea creştinului, prelinsă în formă de cruce.

Exprimat sintetic, sub formă de scurtă reflecţie, calambur, cugetare, paradox, definiţie, panseu liric, axiomă, joc de cuvinte, ori mai explicit, mai desfăşurat, pe măsura ideii pe care-o conţine, aforismul are o singură finalitate : să trezească o stare de spirit. El poate fi ca un tablou cu nuferi al pictorului impresionist Claude Monet, care te introduce într-o atmosferă, producându-ţi bucurie estetică.

Iar dacă este moralizator, el are menirea să îndrepte, fără să forţeze ferestre şi uşi deja deschise. El se vrea şi se lasă asimilat dintr-o suflare pentru ca apoi să fie meditat, gustat, însuşit pe îndelete.

Cu toate acestea, picăturile de gând ale lui Costică Oancă, nu sunt doar simple jocuri de cuvinte, simple păreri pe care doreşte cu orice chip să le impună, cu riscul de a deveni nesociabil şi din ce în ce mai singur, cum i se reproşează uneori de către cunoscuţi şi prieteni, ci ele sunt „afirmarea unor principii asimilate din lumea valorilor spiritual-culturale”. Cu alte cuvinte, un original modus vivendi.

Aceste principii morale prevalează asupra multor intenţii care ar putea impieta imaginea unei personalităţi integre. Aceasta implică o forţă morală şi chiar obligaţia, din partea educatorilor de a promova principiile morale, estetice universal valabile, ori cele impuse de starea actuală a beneficiarilor.

Domeniul elitist, cultivat cu temei, tinereţea şi vigoarea spiritului, puterea intuitivă, sugestia, întoarcerea la esenţa acestui spirit, forţa vizionară cu care îşi defineşte convingerile, sunt premisele de la care porneşte şi ţinta spre care se îndreaptă autorul în demersul său aforistico-liric. Întemeiat pe aceste repere fundamentale, scrierile lui nu alunecă niciodată în derizoriu.

Adept al „bibliotecii din turn” ca şi strălucitul său înaintaş din urmă cu aproape cinci veacuri, renascentistul Montaigne, conştient că, doar renunţând câştigi cununa de lauri şi gloria nepieritoare, autorul de faţă ne face o demonstraţie de forţă asupra chintesenţei spiritului uman, biruitor peste stricăciunea trupească şi deşertăciunea sufletească, în aceste două splendide cărţi de aforisme. Spunem renunţând pentru că autorul a ales partea bună a vieţii, s-a lepădat de vremelnicie în favoarea veşniciei. Puţini sunt în stare de asemenea sacrificii. Şi întra-ceasta, autorul ne trimite la mitul Meşterului Manole care exprimă integral înţelesul profund al actului de creaţie şi al sacrificiului. Creaţia este de fapt, act de tensiune, de luptă, pretinzând dragoste şi menire. Iar creatorul, din orice domeniu al culturii ori al artei este o „ipostază” a aceluiaşi Unic Zidar care a creat „cerurile şi pământul”, toate câte sunt pe cer, deasupra lui, pe pământ, pe ape şi sub ele.

Într-o virtuală arcă a lui Noe, Costică Oancă ar îngrămădi câte un pic din înţelepciunea lumii, o educaţie sănătoasă, o morală fără cusur, filonul estetic din fibrele intime ale omului, precum şi categoriile morale : binele, adevărul, cinstea, corectitudinea şi, nu în ultimă instanţă, iubirea.

Cu această corabie, şi-ar face avânt şi ar vâsli înspre larg, după formula „Duc in altum!” – Înaintează în larg! – până la un eventual tărâm al făgăduinţei, iar nu spre naufragiu. Şi după nopţi şi zile de vâslit, ar ajunge pe undeva, în preajma Bibiotecii din Alexandria, cea care ascunde toate tainele lumii, unde şi-ar reclădi identitatea, averile, şi-ar recăpăta puterile din fărâmele de vitralii spirituale care străjuiesc edificiul cunoaşterii şi al înţelepciunii omenirii.

E mult, e puţin? E de invidiat, cu o invidie admirativă, caldă, sănătoasă ca o invazie mătăsoasă de tandreţe pe relieful obrazului.

Costică Oancă este un norocos. El ştie că nu e niciodată singur, că undeva, îl veghează, prietenul său, „Îngerul din singurătate”, însoţitorul, bodyguardul, veghetorul, sfătuitorul, vestitorul, împărţitorul de haruri de la Duhul Sfânt, cel care-i răspunde la întrebările nepuse, sau tace exact atunci când trebuie, ceea ce e o adevărată artă.

Colocviile sale cu „Îngerul din singurătate” sunt, de fapt, solilocvii. Sunt disputele şi împăcările cu sine, rodul meditaţiilor, contemplărilor în propria oglindă sufletească. Sunt dioptriile lui prin care vede realitatea, aşa cum e şi nu aşa cum ar trebui să fie. Iar diferenţa dintre ceea ce se află şi ceea ce ar trebui să fie în loc, este copleşitoare, plină de miez, tulburătoare, fascinantă, frustă, genuină, tainică. Sunt stalactitele şi stalagmitele formate timp ce câteva zeci de ani, pe care cititorii – speologi îl află cu mici ţipete de încântare ori amuţiţi de bucuria neaşteptată a descoperirii. Uneori cu reveria pe care ţi-o procură visul, speranţa, iubirea, dorul, nemărginirea.

Surprinşi de aceste comori nestemate, ei se adâncesc în căutarea filonului de aur sau a bulgărului de diamant ascuns între roci milenare.

Şi în susurul de izvor infiltrat care-şi face loc cu aceeaşi asiduitate în meandrele străvezii cu nuanţe spectrale, ai putea ghici undele de regret, picăturile de lacrimi căzând pe inimile infertile care, în felul acesta rodesc cel mai frumos fruct : Iubirea!

Preocupările introspective, dublate de o privire reflexivă asupra împrejurului se constituie într-un fericit mijloc de cunoaştere, aproape iniţiatică a rosturilor omului pe pământ şi dincolo de realitatea pământească, dincolo de prag, de unde începe adevărata viaţă.

Dincolo de orice mistificare, de orice mască de moralist, se află, îndeobşte, arta de a rămâne tu însuţi în orice împrejurare, ceea ce implică, fără doar şi poate, o mare doză de curaj, eroism, tenacitate, suflu dramatic viguros şi o perfectă onestitate.

Aceste lecţii de virtuozitate morală şi de integritate spirituală nu se poate să nu câştige adepţi. În fond, e ca şi cum te-ai afla la confesional, tu şi reprezentantul lui dumnezeu în Sfânta Taină a Spovedaniei unde, regula de aur este că nu trebuie să te minţi pe tine însuţi, căci, acest fapt reprobabil ar însemna că-L minţi pe Dumnezeu, ceea ce e, moralmente şi practicalmente, imposibil.

Ca să fii moralist, trebuie să ai însă, capacităţi de antropolog, apoi de psiholog, de sociolog şi de fin analist.

Omul e un teritoriu foarte vast de cunoaştere. E un fel de terra incognita pe care o străbaţi pas cu pas, fără să bănui câte hrube, câte hârtoape pot să te pândească şi câte surprize neplăcute, la orice colţ.

E o adâncire în natura umană, o explorare neîncetată a fiecărei celule. Şi munca de cercetare nu se sfârşeşte niciodată pentru că îţi dai seama la un moment dat că, deşi ai stat alături de cineva o viaţă întreagă, poţi avea surprize.

Şi acest lucru ni-l evidenţiază Costică Oancă în cele două cărţi aforistice la care facem referinţă.

Vechi eresuri, tâlcuiri, un limbaj metaforic, parabolic, eliptic uneori de subiect ori de predicat, adeseori cu tentă de panseu liric, se află în aceste volume - o avere chivernisită într-o viaţă în lăcriţa din piept, pe care uneori o expune ca pe exponatele la un târg universal, cosmic, în care găseşti de toate, de la stele şi lună, la îngeri. Un autor ale cărui cămări şi hambare sufleteşti sunt doldora de bucate în sorturi diverse şi de bună calitate. Şi totuşi, o realitate inspirată, modernă, spontană, cu abilităţi pedagogice, pe un fundal simplu şi transparent, bine configurată artistic în picături de rouă de gând, răsare pe câmpiile mănoase ale paginilor acestor cărţi.

Autorul lor îşi face un locşor printre puţinii gânditori reprezentativi ai acestei spumoase specii literare, atât de rare şi valoroase : Montaigne, Emerson, Saint Exupery, La Rochefaucauld, Jules Renard, toţi moraliştii francezi, eneglezi, şi printre panseiştii, cugetătorii români în frunte cu Anton Pann, Călinescu, Iorga, Marin Voiculescu, Petre Ţuţea, Nicolae Steinhardt, prinţul Monsenior Vladimir Ghika şi mulţi alţii. Ei îţi pot oferi răgazuri de cuminte desfătare intelectuală, spirituală, estetică, hrană utilă şi revelatoare pentru orice cititor cu bun gust şi apetenţă pentru valorile adevărate.

Contactul permanent cu pământul, natura, dar şi cu oamenii, în oferă prilejuri de reflecţie asupra problemelor fundamentale care au frământat din totdeauna mintea umană : naşterea, viaţa, moartea, libertatea, adevărul, etc.

Urmărindu-şi meandrele de gând până la un eventual luminiş fiinţial, autorul străbate ţinuturi virgine în care intră cu sufletul smerit şi în vârful picioarelor, să nu stârnească duhurile potrivnice. Şi totuşi, câtă armonie în sunetele clavirului, pe care, degete nevăzute, alunecă hieratic! Aceste şoapte de spus tainic, la urechea celui aflat alături! Stări de spirit traduse în formule lapidare, cu accente umaniste şi cu o anume neofilie – deschidere către tot ce e nou, chiar dacă se dovedesc lucruri efemere, căci şi din lucrurile efemere se pot naşte cele veşnice.

Unitatea omului ca entitate în sine, nu poate fi sfărâmată, însă trebuie pusă în relaţie cu un oarecare asociaţionism, căci toate lucrurile şi fiinţele sunt legate între ele prin similitudini. Undele gândirii se pot întinde pe teritorii extrem de vaste şi nebănuite, acolo unde fiinţa, luată în mod singular, nu poate ajunge. Pe aceste unde ale închipuirii, pluteşte ori zboară-n volute, inspiraţia poeţilor, a creatorilor de orice fel şi chiar a savanţilor, pe temeiuri exacte, abstracte însă.

Atent la învăţăturile firii, fără ascunzişuri, cu sufletul aşezat frumos pe o tavă de aur, acoperită cu brocarturi scumpe, Costică Oancă te invită să guşti şi să te desfătezi din bucuria noului veşnic, izvorâtă din tainiţele proprii, din atât de complicata natură umană, să te străduieşti să o înţelegi, să o accepţi, să o aduci fără să pară că o faci dinadins, să o ridici la demnitatea de fiinţă cugetătoare, diferenţiată de celelalte făpturi exact prin această capacitate de gândire. Iată o artă desăvârşită pe care autorul de faţă o practică în felul său discret şi hotărât, profetic şi cât se poate de realist.

Viaţa socială, prin aspectele ei variate oferă şi determină anumite modele, şi aici condiţia umană este nelimitată. Spiritul iscoditor al moralistului, al panseistului, nu trebuie decât să le selecteze, să te treacă prin nivelul său de înţelegere şi toleranţă, să le transpună literar şi artistic.

Cărţile de faţă se înscriu între meditaţia filosofică, analiza psihologică şi înţelepciunea morală la care se adaugă un anume grad de tensiune emoţională şi o expresivitate proprie.

Din nefericire, vremurile nu sunt întotdeauna prielnice gândirii. Ele te silesc să acţionezi mai degrabă cu instrumentele pe care le posezi şi care îţi pot deveni arme de luptă ori numai scuturi.

Şi totuşi, o întreagă pleiadă de gânditori de la Iordache Golescu, Miron Costin, Gh. Asachi, Dimitrie Cantemir, Antim Ivireanu – cu ale sale Didahii, Ion Budai Deleanu, Dimitrie Ţichindeal, gânditorii progresişti Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Nicolae Bălcescu, Aron Pumnul, Dimitrie Bolintineanu, C. Negruzii, Simiuon Bărnuţiu, Andrei Mureşanu, Vasile Alacsandri, B. P. Haşdeu, care s-au afirmat pe tărâmul luptei pentru unitate naţională şi dreptate socială, apoi gânditorii filozofi : Vasile Conta, A. D. Xenopol, C. Rădulescu- Motru, P.P. Negulescu, Mircea Florian, Mircea Vulcănescu, D.D.Roşca şi în sfârşit, o sumă întreagă de scriitori, poeţi şi dramaturgi, eseişti, care şi-au exprimat gândirea aforistică în proze, poeme, piese de teatru, eseuri ori în publicistică, au fost seduşi de această specie literară. De fapt, orice operă conţine intrinsec, ceva din gândirea celui care a realizat-o.

De asemenea, o pleiadă de gânditori clasici ai culturii române moderne printre care Blaga, Nicolae Titulescu, Titu Maiorescu, Constantin Noica, Nae Ionescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, spirite novatoare, cu largi deschideri spre orizonturile cunoaşterii, au lăsat omenirii seminţe de cuget în câmpul nesfârşit al literaturii.

Aproape nu e scriitor ori cărturar să nu fi fost atins de filonul de gând, fie istoric, filozofic, liric, aceasta făcând parte din permanenţa spiritualităţii omeneşti.

De o densitate maximă, cu o exprimare lapidară şi de o savoare pe măsură, aforismul s-a bucurat de adepţi din totdeauna şi de pretutindeni.

În virtutea preferinţei pentru această specie literară, agreabilă, educativă sunt şi ecourile de gând picurat în inimi flămânde ale lui Costică Oancă.

De la parafrazarea pericopelor biblice : „Fericit este cel ce n-a văzut şi a crezut, dar la fel de fericit este cel care a crezut fiindcă a văzut”, „Suntem terorizaţi de spectrul foamei, dar aceasta este pentru ca omul să înţeleagă că pâinea adevărată este ’tot Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu’; suntem chinuiţi la gândul că cele mai cumplite boli ne pot omorî, dar nu înţelegem că singura boală de care se moare cu adevărat este necredinţa. Suntem îngrijoraţi de soarta copiilor noştri, dar suntem surzi la cuvintele Mântuitorului, care zice : ’Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine…(că după toate acestea – hrană, sănătate, siguranţa zilei de mâine – n.a.) se străduiesc neamurile (adică necredincioşii); ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6,32-33).

„Mulţi sunt chemaţi (la autodepăşire), dar puţini sunt aleşi, pentru că dintre cei chemaţi puţini aud, iar dintre aceştia din urmă şi mai puţini răspund.”, etc., ori a unor citate latineşti : „De ce ’Non idem est si duo dicunt idem?’ Pentru că unul face ce spune, în vreme ce altul numai spune.”

De asemenea, autorul îşi extrage rădăcinile şi din înţelepciunea populară, tezaurul de spiritualitate al românilor : „Adevărul nu se vede decât cu ochii curaţi”; „Buruienile se îngăduie unele pe altele iar corb la corb nu scoate ochii”; „Frumosul iubeşte, urâtul urăşte”.

Trimiteri livreşti la literatură şi interpretări proprii : „Cum ’Esteticul este partea de vârf a eticului’ (Nichita Stănescu), tot aşa bunul gust trebuie să fie partea de vârf a bunului simţ.”

Alte referiri livreşti foarte frecvente la versuri eminesciene, bacoviene, la balada „Meşterul Manole” şi la alţi autori.

De altfel este dificil să fii cu totul original fără nici un fel de ingerinţă, când până şi dicţionarele sunt locuri comune! E ca şi când ai pribegi prin deşert şi ai conversa cu tine însuţi până la delir, până la vederea Fetei Morgana.

Teme majore din zona categoriilor filozofice şi a moralului, precum . Adevărul, aproapele, sacrificiul, Omul, ascultarea, Binele, Lumina, cunoaşterea, Timpul, Dreptatea, Materia, nimicul, durerea, ignoranţa, destinul, dragostea, prostia, fericirea, demnitatea, gândirea, inima, singurătatea, răul, dorul, memoria, inspiraţia, înţelepciunea, raţiunea, moartea, se regăsesc cu precădere, grupate alfabetic.

Teme biblice : Apocalipsa, Cartea Vieţii, deşertăciunea, Duhul Sfânt, eternitatea, îngerii, cărora le consacră mai multe pagini şi chiar şi dedicaţia, mai puţin obişnuită : „Dedic această carte îngerului meu păzitor”.

Alte teme sunt din sfera esteticului şi ele vizează : frumosul, gustul şi bunul gust , sensibilitatea estetică : „morala şi estetica sunt martorii credincioşi ai cultului şi, respectiv, culturii.”

De altfel, sfera culturii, artei şi educaţie ocupă un loc considerabil în aceste pagini : „Crescendo-urile –munţii muzicii”; „Când cultura este prea generală, riscă să nu fie deloc”; „Inspiraţia – este adevărata memorie”; „Aşteptarea, dorul, tristeţea, singurătatea – iată destinul artei.” Kitsch-ul – căruia îi consacră un spaţiu mai larg, apoi : „Muzica – adevărul spus de două ori”; „Muzica – înger zâmbind”; „Vioara – cântă numai dacă este iubită”, etc.

Sfera poeticului şi a definiţiilor lirice este foarte bine reprezentată : „Noapte – răsare luna în dreptul îmbrăţişării noastre”; „Cămaşă pe trupul dorului, înserarea”; „Cu fiecare amintire descoperim uitarea”; „Înserarea – umbra ta care nu poate trece de sufletul meu”; „Dragostea – poezia fără cuvinte”; „Adevărata zidire se face cu pietre de forma inimii”; „Primăvară – cocorii îmi ară privirea”; „Nu păsările zboară ci zborul are forma păsărilor”; „Cocorii – sudul unei zile de tristeţe”; „Dimineaţă – ciocârlia naşte văzduhul”; „Somnul este un potop iar visul o arcă; „Aşteptarea este un ţărm cu o corabie care nu mai soseşte”; „Mintea – candela din întuneric”; „Îndrăgostirea – raiul pe înţelesul tuturor”; „M-am resemnat. Ca un înger care şi-a strâns aripile şi s-a aşezat gânditor pe o lespede”; „Buruienile cresc din lenea pământului”; Zborul - gândire în formă de pasăre”; „Dumnezeu a pus în locul unui înger – luna”; „Somnul nostru – un pod peste care trec înzăpezite carele nopţii”; „Noaptea – odihna luminii”; „Noapte – Dumnezeu ne priveşte cu toate stelele”; „ Timpul – rouă pe iarbă”; „Orizont interior” – linia de împreunare a înaltului cu adâncul”; „Cuvinte tihnite ca apa unui lac, aceasta este poezia”, şi multe alte frumuseţi.

Şi între toate acestea, parcă întrepătrunse dar şi distingându-se, aforismele din spaţiul sacru al divinului sunt cele mai adânci, mai profunde, mai pline de miez: „Când omul întoarce spatele lui Dumnezeu, Dumnezei Îşi întoarce faţa de la el”; „Numai lucrurile făcute de mâna omului evoluează, cele făcute de mâna lui Dumnezeu sunt perfecte dintru început. Iată apa, aerul, ziua, noaptea, iată florile, păsările, ploile şi zăpezile”; „Valea Plângerii – locul de întâlnire cu îngerii; „Cum mamele leagănă copilăria fiilor lor, tot aşa îngerii ne leagănă nouă vieţile”; Împlinirea este necesară iar mântuirea este suficientă”; „Oricât de multe stele ar fi pe cer, oricât de mare ar fi splendoarea lor, noaptea tot noapte se va chema, iar omul tot va aştepta răsăritul. Tot astfel, oricât de mari vor fi realizările acestei lumi, ele nu vor putea înlocui vreodată nevoia noastră de Dumnezeu, de altfel singura nevoie care ne distinge de toate celelalte făpturi”; „Ochii de văzut” –sunt pentru lucrurile care nu se văd”; „Cea mai bună avere este sănătatea, iar cea mai bună sănătate este credinţa”; „Singura posibilitate de a nu pierde ce ţi-e drag, este transfigurarea, mutarea lui în cuvinte şi, prin cuvinte, la cer.”

„A reflecta – spune Costică Oancă – înseamnă a face ca lucrurile trecătoare să fie oglindite pentru o clipă în apele eternităţii”. Subscriem şi noi, spunând că a parcurge aforismele, apoftegmele unui înţelept, înseamnă a pătrunde în gândurile, în intimitatea lui cea mai sfântă.

Costică Oancă ne-a îngăduit să-i pătrundem gândurile şi intimitatea, cu naturaleţea şi deschiderea pe care numai prietenia, comuniunea electivă, ţi le pot da, considerându-ne spirite congenere, drept pentru care îl mângâiem pe gând, pe cuvânt, mulţumindu-i cu reverenţa cuvenită.

Să spunem, o dată cu acest original autor : „A zburat o pasăre. Legănarea acestei ramuri este un vers al meu.”

Şi în acest zbor care este o „gândire în formă de pasăre” - Costică Oancă şi-a atârnat visele, care, iată, se întrezăresc ca nişte puncte minuscule, dincolo de linia orizontului spre patria cerească – nemuritoarea limbă română în care locuim, aşa cum spunea Nichita – ca într-o duminică.
Galaţi, 19 mai 2008
CEZARINA ADAMESCU

___________________