O CARTE PE ZI

31 Octombrie 2008 - Ştefan Ciobanu: „Aliona“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti (Const. Miu)

Răsfoind cartea lui Ştefan Ciobanu, aliona (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), curiozitatea ne-ndeamnă să ne întrebăm care este mesajul estetic al textualiştilor (şi implicit al autorului mai sus menţionat)? Ce se poate găsi în scrierile acestora, care au ridicat prozaismul la rang princiar? Cine zăboveşte (dacă are curajul şi răbdarea, ferindu-se să nu-l ia somnul!) asupra unor asemenea zămisliri cum sunt cele ale lui Ştefan Ciobanu, va înţelege că totul arată ca într-un bazar:

- vagi urme ale lirismului – „ea/ se poate considera biserică/ cu toate lumânările/ înfipte în nisipul irişilor ei de două ori mai adânci/ decât oceanele” (p. 29);

ironia şi autoironia la fiecare „tarabă” (citeşte pagină) salvează „marfa” (textul) de banalitate: „făcea planuri/ să vorbim în acelaşi timp/ să trăim instantaneu” (p. 15); „tot ea/ aliona/ îşi aranjează lucrurile prin casă/ după felul în care cad” (p. 17);

autoironia şi ironia camuflată sunt mai subtile şi relevă rafinamentul autorului: „nu mai vreau primăvara/ miros de astenie pe gulerul ridicat/ dimineaţa nu în niciun caz” (p. 16); „ce frumoasă eşti dincolo de gard/ feliată de ulucile strâmbe” (p. 26);

când se apelează la prozaism, acesta ori apare în nuditatea formei sale („hai/ îi zic/ fără să ne cântărim/ uşile trântite/ fără să privim pumnii strânşi din stradă/ (nimeni nu mai aplaudă/ de la o vreme)/ fără întoarceri pe călcâiele bombate/ care să împietrească avalanşele” – p. 18), fie îmbracă haina unui pseudo-jurnal: „trebuie să ajung în acel oraş/ de urgenţă/ avioanele nu mai zburau de mult/ pur şi simplu le desfiinţaseră” (p. 36).

CONST. MIU

_____________________

30 Octombrie 2008 - Artur Silvestri: „Mărturisirea de credinţă literară, vol. 2. Scrisul ca religie la români în preajma anului 20000“, Carpathia Press, 2008 (Cezarina Adamescu)

Născute parcă „din Ugerul Cuvântului Prim” – după expresia unui poet contemporan, Mărturisirile de credinţă literară, apărute sub oblăduirea cărturarului Artur Silvestri, alcătuiesc o inedită antologie de confesii care se cer împărtăşite. Volumul, recent apărut se constituie într-un „document de conştiinţă colectivă” conceput şi orânduit, de Artur Silvestri şi editat pe suport virtual în 26 iunie 2008, urmând a fi tipărită şi ediţia pe hârtie.

În Notă asupra ediţiei, cel care a conceput şi orânduit această valoroasă lucrare-document precizează: „Obiectivul de căpătâi al acestui şir de cărţi este acela de a pune împreună „mărturisirea de credinţă literară” a fiecăruia dintre autorii posibili, arătând sensul şi rostul fiecărei creaţii în parte şi, în acelaşi timp, ansamblul de convingeri, obiective şi semnificaţii ale literaturii ce există astăzi şi „se face” în limba română.

Acesta va fi, deci, şi un „document de epocă” – unde vor fi incluşi autori români „de petutindeni”, din toate generaţiile literare şi cu toate orientările eseistice. „Mărturisirea de credinţă literară” se încadrează în seria „depoziţiilor colective” iniţiate de Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi Asociaţia Scriitorilor Creştini din România, deschisă cu monumentalul volum „Cuvinte pentru urmaşi”. „Modele” şi „exemple” pentru Omul Român”, apărut în septembrie 2005, continuat cu volumul 2, apărut în 2007.

O „nouă geografie literară”, - „tezaurizând materialul unei biblioteci de idei despre creaţie, adeziuni morale strânse după alte criterii decât cele obişnuite, o muncă titanică concretizată în dovezi de perspective intelectuale – care ar fi slujit în orice caz – mărturiseşte însuşi autorul – radiografiei de epocă preconizată.

Depăşind simetriile formale, suportul de hârtie, peliculă, bandă etc. şi, prin aceasta, lărgindu-şi, incomensurabil, aria de răspândire în chip virtual, ajungând la toţi utilizatorii de Internet interesaţi de acest segment cultural, cu o forţă de penetraţie a Cuvântului ce transgresează limitele spaţiale şi temporale, ca să nu mai vorbim şi de costurile de editare şi de numărul, practic nelimitat de exemplare ce pot ajunge în faţa ochilor cititorilor de pretutindeni – volumul, poate fi considerat o izbândă a spiritului uman, o adevărată comoară de spiritualitate, un rotund armonios numit SUFLETUL ROMÂN.

Simfonia sufletului religios care se dezvăluie într-o suită de partituri, cu o orchestraţie amplă şi viguroasă, instrumentişti, solişti şi dirijor pe măsură, învăluie spiritele într-o atmosferă caldă, benefică adevăratei creaţii şi conferă, oricărei minţi deschise spre cercetare, confort şi binefacere sufletească.

Cartea vine într-un timp când, într-adevăr, era nevoie de asemenea „mărturisiri” şi, aşa cum subliniază însuşi autorul, deşi n-a avut ecoul scontat şi rezonanţă în rândul scriitorimii române, în pofida epistolierului întreţinut cu insistenţă, apelurilor repetate şi a clarificărilor de metodă, pe care Acest neobosit cărturar universal le-a făcut în mod susţinut, timp de doi ani de la apariţia primului volum „Cuvinte pntru urmaşi. „Modele” şi „exemple” pentru Omul Român”.

Autorul remarcă, printre altele, cu un sentiment amar, atitudinea puţin şocantă şi strania indiferenţă a scriitorilor solicitaţi şi pune această situaţie pe baza „absenţei curiozităţii epistemice minimale”, atitudine, mai curând defensivă şi egocentrică a unui număr considerabil de scriitori. Cu toate aceste impedimente, Artur Silvestri spune: „Avem în faţa ochilor acum un volum articulat convingător”. (…) ”Depoziţiile sunt diferite atât în stil cât şi în substanţă sufletească” oglindind „clipa de bilanţ”, fiind posibil astfel a se vedea uimitor de multe căi de a vorbi despre mizele esenţiale, de la „autobiografia seacă” şi până la gândurile de un lirism elegiac însemnate în maniera fragmentului de creaţie.”

Diversitate şi policromie sunt rezultatul atâtor mărturii, „o colecţie de sunete cu timbru felurit urcând în octave sau risipindu-se în tremolo pentru a cădea în câte un largo impresionant. (…)

Privite „din perspectiva clipei”, toate acestea alcătuiesc „o nouă geografie literară”, unde trebuie să încapă toate valorile, toate energiile şi toate formele de relief actuale şi posibile în viitor”, cu o generrozitate demnă de marile idealuri.

„Această formulă, - spune Domnia sa – traduce însăşi naturaleţea actului de a scrie şi, până la urmă, esenţa lui de creaţie ce fructifică straturi care sunt consubstanţiale cu „râul” şi „ramul”, arătând că omul nu-i decât o alcătuire între cele uimitor de multe lăsate pe Pământ de Cel vechi de zile.”

„Şi – îşi încheie cuvântul de început Dr. Artur Silvestri – aici, ca şi în multe alte documente ce nu ies din poruncile clipei trecătoare, va trebui văzut, „dreptul la mărturisire”, indiferent de cât se preţuieşte o creaţie în regimul clipei nedefinite astăzi ori în nădejdile ce se pun în ziua de mâine. Căci perspectiva întregului posibil convoacă voci multe, acordându-le timbru, altitudine şi cuprindere în înălţări şi scăderi spre a le unifica în felul unei corale unde greutatea stă în diversitatea uimitoare a fructelor fără număr, unde se reflectă enigma impenetrabilă a Creaţiei din orele dintâi.” (Mărturisire dată în 24 iunie 2008 – Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, Drăgaica).

Văzută, nu cu ochi critic, pentru că nu ar servi la nimic, dimpotrivă, ci în ansamblu, ca un rotund ideatic, această panoramare a ideii despre profesiunea de credinţă literară a scriitorilor, s-ar înfăţişa astfel:

Seria de mărturisiri debutează cu Doamna Elena Buică, scriitoare din Canada prozatoare, eseistă, cu o impresionantă operă de memorialist etnografic care face câteva mărturisiri „Despre scrierile mele”.

„Am început să scriu – spune ea – intrând pe poarta amurgului vieţii; publicaţia „Observatorul” din Toronto mi-a oferit cu generozitate spaţiul pentru o rubrică permanentă. Astfel, mi-am deschis sufletul şi lumea poate să umble slobodă prin el.”

De fapt, ce altceva este opera scriitorului decât oferirea de sine pentru cititor şi împărtăşirea celor mai intime gânduri şi sentimente?

Iată ce frumoasă şi sinceră mărturisire:

„Scriu ca să nu fiu singură, din nevoia de iubire, să mă leg de lume, să-mi prelungesc prezenţa printre oamenii din viitor, o fragilă mărture că am existat. Prin scris mi se pare mai largă dimensiunea interioară. Scriu pentru o frumoasă comunicare cu semenii şi pentru că mi s-a părut singura cale care duce la lumină.”

Pentru ca imediat, cu spirit ludic, scriitoarea să spună: „Dar scriu şi pentru faptul că pe creier este un punct al scrisului, care are un fel de mâncărime şi trebuie să ajung acolo cu scăpăriciul.”

Şi cât de simplu şi adevărat îşi formulează articolele de Crez literar această scriitoare: „Scriu având în minte prietenii cărora mă adresez, dar şi cititorilor care au răbdarea să se aplece asupra scrisului meu şi pe care îi socotesc tot prietenii mei, chiar şi atunci când au puncte de vedere diferite de ale mele, căci, într-un anume fel, şi ei mă stârnesc pe mine tot timpul. Nu este bucurie dacă nu o împărtăşeşti cu cei cărora te-ai adresat. Numai atunci este deplina ei finalizare, când autorul colaborează lăuntric şi intim, într-un discurs interior cu cititorul.

Îi am în vedere chiar şi pe acei prieteni care s-au înălţat în lumea seninului deplin, fiindcă şi cu ei pot comunica într-un anume fel. Nu există nici o oprelişte a gândului care se înalţă până la ei şi gândurile trimise lor se întorc la mine cu un răspuns, ca un ecou, conform firii lor pământene de odinioară. Cuvintele sunt pentru mine un fel de scară pe care pot urca oricât de sus, sau în viitor, pot coborî până în adâncuri, chiar şi la acelea ale sufletului nostru.”

Şi conclude: „Din tot ceea ce am scris până acum, cât va rămâne şi cât va fi o atingere de suflet, va decide timpul.”

Într-adevăr în faţa Timpului, omul e neputincios. Nu s-a găsit încă cineva să-l supună, în afară de Dumnezeu. El ne tutelează şi, chiar dacă avem uneori impresia că-l amăgim, el îşi vede de treaba lui, înainte. De urma ta depinde să-l prelungeşti sau să-l micşorezi şi să-l nimiceşti, o dată cu tine.

Ion Măldărescu, eseist, cercetător din categoria „localismului creator, jurnalist, cineast, promotor cultural regional – aflăm din Nota despre autori de la finele cărţii. Redactor al revistei de cultură Povestea vorbei din Râmnicul Vâlcea, consideră „Provincia, rezervaţie a bunei cuviinţe”.

Într-un moment de har din faptul serii, Ion Măldărescu face mărturisiri despre Râmnicul unde a văzut lumina zilei, despre copilăria sa, o evocare plină de farmec şi nostalgie a unui timp apus, şi regăsit doar în fotografiile decolorate, sepia, în care te privesc nedmeriţi, ochi străini de casă, de copii şi de lume.

Distinsa Cleopatra Lorinţiu, poetă, prozatoare, jurnalistă, diplomat, autor cu o excepţională forţă de creaţie, cum e prezentată în Nota de final de către Artur Silvestri, îşi formulează depoziţia în stilul său epico-liric, pornind de la cuvintele memorabile ale lui T,S. Eliot care fac referire la alegerile scriitorului, care la mijlocul vieţii are de făcut trei alegeri posibile: „să nu mai scrie deloc, să se repete, cu, poate, tot mai multă virtuozitate sau, printr-un efort al gândirii, să se adapteze acestei vârste de mijloc şi să afle alt mod de a lucra” (T.S.Eliot).

Sub tutela acestei fraze, Cleopatra Lorinţiu, analizând posibilităţile, alege riscul, adică alt mod de a-şi manifesta artistic trăirile spirituale, un alt nivel de percepţie şi, fără doar şi poate, de rezonanţă posibilă, aşa cum s-a dovedit, în sufletele cititorilor.

O mărturisire interesantă încă din titlu, oferă şi Rodica Elena Lupu, editor, poetă, romancieră. Mărturia sa se intitulează: „Misiunea celui ce scrie este de a topi într-o singură formă cântecele acestor trei glasuri care conţin o triplă povaţă, căci prima se adresează inimii, a doua sufletului şi a treia spiritului.”

Aproape că nu mai e de adăugat nimic, căci ea a cuprins în această frază esenţa scrisului şi menirea lui.

Autoarea face o pledoarie pentru om, această minunată creatură a naturii, a universului, „zidire de umbre şi lumini” (…), „fiinţa cea mai înzestrată din lume, permanent în căutare de frumuseţe şi autodepăşire”.

Apariţia cărţii în viaţa omului a schimbat ceva din istoria speciei – spune Rodica Elena Lupu. „Orice pagină de acest fel este o seducţie la distanţă, o erotică a depărtării.”

Şi mai punctează R.E.Lupu: „Cele trei aspecte ale unui scriitor adevărat sunt: umanitatea, natura, adevăratul realism. (…) Cine scriitor spune, spune istoric şi filozof în acelaşi timp. Un scriitor adevărat trebuie să întruchipeze suma ideilor timpului său.” Idee notabilă!

Şi altele, la fel de luat în seamă: „Adevăratul mânuitor al cuvântului simte că-n poporul român este izvorul poeziei şi că punctul de plecare pentru dezvoltarea noastră literară nu sunt nici Homer, nici Horaţiu, nici Shakeaspeare, nici Voltaire, nici Goethe, ci literatura noastră populară.

Numai de aici putem să cunoaştem vederile şi gustul poporului, numai prin ea ne vom deprinde a simţi şi a gândi româneşte”.

Şi încheie cu o frază absolut încântătoare prin simplitatea şi supleţea ei; „cartea înseamnă libertate”.

George Şeitan, etnolog, prozator, istoric, cu studii de dacologie – îşi formulează crezul literar intitulat „Despre legea strămoşească”, mărturisind că scrie: „în primul rând pentru toţi cei ce-şi revendică o ascendenţă getică şi dorind să afle mai multe despre strămoşii lor, îmi vor citi cărţile ori studiile risipite prin reviste”.

Apoi spune: „Scriu pentru mediile academice şi universitare, dar şi pentru amatorii pasionaţi de dacologie. De aceea lucrările mele se adresează în primul rând inimii şi după aceea capului.

G. Şeitan e de părere că există o carte care „va învia” în viitor şi aceea este: „Zamolxis în cântecul bătrânesc” – şi alte studii despre religia getică.

Iar la întrebarea, pusă mai mult sieşi, „Cine sunt eu?” are un răspuns pe măsura seriozităţii şi a harului său: „Cine sunt eu, de unde vin şi unde mă duc? Rapsodul get ar fi răspuns astfel: „Mă-nchină-l cu cântecul/ ca lupul cu urletul/ Şi codrul cu freamătul.” La dimensiuni cosmice, o viaţă de om durează cât un urlet ori cât un freamăt. Însă dacă vei conştientiza că aparţii trupului biologic şi spiritual al unui neam, atunci viaţa ta se întinde înainteţi după ce urletul sau freamătul se stinge în noapte. Aparţin biologic şi spiritual neamului get, ştiu bine de unde vin. Mă duc, mai departe, pe uitatele poteci străbune…”

Frumos florilegiu, frumos corolar al credinţei. Cine citeşte rândurile de faţă, ar putea spune, pe bună dreptate, că mi-am propus să rescriu cartea Domnului Artur Silvestri. De fapt este o invitaţie, o chemare-n răspântii de a o parcurge şi, fiindcă întâlesc atâtea idei interesante, nu pot să nu le consemnez.

„Mărturisiri de suflet” – face şi Marin Toma, prozator, poet, cercetător de „istorie locală”, promotor cultural ( prin revista Dor de Dor). Iată ce ne spune, după o succintă biografie lirică, fixându-şi obiectivul scrisului: „Pentru că totdeauna mi-am pus întrebarea: Ce-ar fi mai Divin decât…? ”Pentru noi: Să nu uităm niciodată istoricul locurilor unde ne-au fixat străbunii străbunilor, (…) să-l lase în Altarul luminii, cât va fi neamul acesta.” Apoi: „Pentru voi, urmaşilor”. Marin Toma încheie rostind cu convingere Crezul său „Pentru că toată viaţa scriitorul nu are altceva de făcut decât să mărturisească adevărul, dacă se poate.”

Angela-Monica Juncan, eseist, exeget, publicist, specialist în biblioteconomie, sub pretexul mărturisirii face o evocare adorabilă care portă numele celor doi bunici Tuca, prilej cu care îşi aminteşte de vârsta ingenuă. Apoi spune: „Am înţeles că acolo (în text! – n.n.) în sensul prim (sau ultim?) al cuvintelor, eu regăsesc, de fapt, sufletul ca element. Sufletul unic al bunicilor mei. În fundaţia a tot ce scriu bate inima lui Tuca. De ce i-am numit pe amândoi la fel ( Tuca nu e numele real al niciunuia dintre ei), pot realiza în sfârşit.

Aşa de diferiţi în aparenţă, inima lor era la fel.”

Ionuţ Caragea (Canada) – supranumit „Poetul născut pe Google”, poet, eseist, prezenţă remarcabilă în literatura românilor din Canada, - consideră că „Poetul e Donator universal” şi face o declaraţie cel puţin îndrăzneaţă dar nu lipsită de farmec:

„Şi luând exemplul lui Iisus, cel care şi-a dat sufletul pe altarul dintre cer şi pământ, lăsând sângele său să spele păcatele umanităţii, am decis să-mi asum rolul de donator universal de cuvinte, iubiri, trăiri şi visuri, în speranţa că pot schimba ceva în lumea asta prin pilda propriei mele vieţi.”

„Eu nu vin cu o reţetă – spune Ionuţ Caragea – eu vin cu o contradicţie. În interiorul contradicţiei se află cheia” (…) Iubirea nu-mi place când dă şi când cere…Sunt un extremist al iubirii. Acum stau şi rescriu lumea. Şi cu fiecare cuvânt, mi se scurge o picătură de viaţă.”

„Gânduri de nescriitor” – ne oferă distinsul prof. Nicolae N. Tomoniu, jurnalist, istoric, în linia „regionalismului creator” – aşa cum îl prezintă Artur Silvestri. Cu o vervă şi cu un umor neaoş, specific românesc, Dl. N.N. Tomoniu aduce, pe tapet, starea la zi, destul de precară a mass-mediei. Domnia sa are, pe lângă altele, un motiv temeinic de a scrie, după cum mărturiseşte: „Populismul politic îşi pune tot mai mult amprenta pe populismul scriitoricesc.”

Cu îndreptăţit temei, Nicolae N. Tomoniu se întreabă, spre apărarea breslei, spre finalul mărturisirii: „Unde ne sunt scriitorii? Unii abia apar, pentru că puţini îi caută; iar alţii sunt acolo, în prima linie a atacurilor populiste!”

Adrian Lesenciuc, poet, critic literar de şcoală hermeneutică în linia românească a lui Al. Brumaru, cercetător dacolog; promotor de poezie vizuală şi teoretician al „literaturii verbo-iconice” – oferă o mărturisire intitulată stănescian: „Necuvintele” din care spicuim: (…) „Contextul m-a făcut să înţeleg, peste ani, că nu trebuie să mă încred doar în cuvinte, ci şi în ceea ce aduc ele dintr-o zonă interzisă percepţiei prime, în tăcerea ce se conturează în jurul fiecăruia. Am decoperit literatura ca purtătoare de potenţial indicibil şi dragostea ca generatoare de trăiri, de pasiune, dincolo de puterea de acoperire a unor convenţii reprezentaţionale. Eu aveam o lumea întreagă în afara cuvintelor şi mă simţeam obligat să o pot construi, cărămidă cu cărămidă, întru întâmpinarea celorlalţi. N-am conştientizat, însă, până mai deunăzi, de ce scriu – simţeam doar că sunt un medium, în contact cu o altă lume, care transmite prin puterea cuvintelor inenarabilul necuvintelor însele.”

Foarte interesantă viziune asupra limbii, „ca sumă de potenţialităţi activate în actul vorbirii sau în scris prin unităţi lingvistice specifice, limba literară este cea care aduce în plus „intenţia narării limbii lipsite de semnificat.”

„Dicţiunea este paradoxală, negările logicii sau/ sau se succed, sensul e deformat, lanţul semnificării devine elastic iar lumea autorului, lumea din afara cuvintelor, „impresionează” cititorul, îl încarcă de energie. Spaţiul tragic îşi extinde tentaculele într-o zonă confuză, între viaţă şi moarte. Din acea zonă vine marea literatură. Suspendarea semnificanţilor este simultană suspendării fiinţei; din această extradimensiune, din tăcerea sensurilor lipsite de semnificat s-a născut singura carte a omenirii în care fiecare dintre noi scriem.”

Iată o viziune extrem de originală asupra creaţiei scriitoriceşti. Şi mai mărturiseşte: „Trăiesc miracolul propriei existenţe cu urechea lipită de mit, să aud vibraţiile spaţiului tragic, la îndumnezeirea prin artă.”

Excelent mod de abordare a acestei tematici.

Dumitru Buhai – scriitor creştin, teolog, profesor şi eseist român din SUA, o voce rară ce ilustreahză o direcţie „devoţionistă” creştină, prin opera sa.(Artur Silvestri).

„Am înţeles că fără jerftă nu pot să ajung la Lumină”.

Este şi părerea mea personală, cu voia Domniei sale.

Iată ce frumos mărturiseşte: ”Sunt încredinţat că Duhul lui Dumnezeu mi-a atins buzele, inima şi mintea, îndemnându-mă să pun cuvintele în mişcare, într-o aventură spirituală ce-mi dă bucuria ritmului şi muzica infinitului! Ceva, în sufletul meu, îmi spune mereu că Dumnezeu mi-a luat voinţa, sensibilitatea spirituală şi capacităţile intelectuale în grija Sa, ca să mă purifice de tot ce e străin Cerului: de zgura egoismului, de frică şi de necredinţă. Cred că am înţeles taina divină, mi-au îzvorât din inimă valuri de poezie şi proză, de fericire şi bucurie…Şi am văzut Lumina în Curcubeul divin!”

Iată inserată aici o adevărată profesiune de credinţă, în spiritul tematicii cărţii, „Scrisul ca religie la români”, dată de Dumitru Buhai, cel care se socoteşte „poetul sufletului”.

„Aş dori – mai spune Dumitru Buhai – ca tot ce scriu în versri sau în proză, să fie o fereastră deschisă către eternitate şi reîntoarcere la Adevărul lăsat de Dumnezeu; şi la o viaţă curată şi sfântă.

Poeziile şi proza mea sunt o chemare la speranţă şi la credinţa în mai bine; şi la posibilitatea recuperării din lumea de tină, prin atingerea idealului de lumină, în fericirea eternă cu Dumnezeu”.

Şi Ştefan Doru Dăncuş – poet şi eseist, dă mărturie despre sine, aşa cum îl văd ceilalţi oameni, dar şi despre „Celălalt Dăncuş” – „care îşi trăieşte timpul după alte repere sau poate se află chiar în afara timpului.”

Şi ca răspuns la frământările şi meditaţiile nocturne despre rolul scrisului, Ş.D. Dăncuş spune: „Poate cărţile mele sunt răspunsul la unica întrebare pe care El o pune pentru cei nemulţumiţi de realitatea imediată.”

Loredana Cristea, tânără poetă, eseistă, ce propune un lirism „cotidienist”, de atitudine, aşa cum o prezintă Artur Silvestri, declară cu nonşalanţă: „Iată de ce scriu poezie despre România în anul de graţie 2007, când a spune că „sunt român” este considerat drept o ruşine!”

„Am publicat cartea „Româncă, marcă înregistrată” la 17 ani şi mi-o voi asuma până în clipa morţii mele. Dacă sunt acuzată de patetism răspund: da! Sunt patetică, duioasă, nebună, miloasă, furioasă… pentru că în sângele meu zac mii de ani de neaplecare.”

„Sunt un scriitor angajat în teme transcendentale” – declară Octavian Sărbătoare (Australia), eseist în tematica de istoria culturii, specializat în „indianistică”.

„Pentru că, declară el, încă din tinereţe m-a fascinat misterul. Sub înrâurirea scrierilor lui Mircea Eliade, am căutat în India mediul cultural religios care îmi putea oferi răspunsuri la multiplele întrebări pertinente misterelor sacrului.”

Şi chintesenţa actului creaţiei sale: „Scriu pentru că doresc să împărtăşesc unui public avid de dorinţa cunoaşterii manifestării sacrului, experienţa Indiei în timpul celor nouă ani în care am vitizat ţara misterelor – de şase ori.”

Mariana Eftimie Kabbont – poetă neoromantică, mărturiseşte crezul său poetic: ”Privind cu ochii sufletului, destinul pare a fi o carte ale cărei pagini sunt răsfoite de tot ceea ce mă înconjoară: pământ, nori, cer, soare, anotimpuri grăbite… O carte, în care fiecare clipă trecută e un simplu punct, fiecare vis – o virgulă. Virgula dintre spaţiu şi timp. Singurul semn de întrebare rămâne ziua de mâine.”

Şi mai spune: „Viaţa e ca o poezie. Poate fi citită de oricine, dar nu oricine o poate scrie.”

Distinsul cărturar, prof. Adrian Botez, „poet, critic literar, eseist, îndeptat ulterior către o cultură indigenistă” (Artur Silvestri) – şi neobosit cronicar în toate revistele online, îşi formulează cu minuţie crezul artistic sub „semnul Mioriţei” şi al lui Eminescu, aceste două repere sacre care i-au marcat existenţa.

Şi cât de frumos spune Domnia sa: „Consider ca orice scriitor normal, că orice aş scrie, se transformă automat în Ţara Mea. De fapt – în Patria mea. Probabil că şi România, ca şi celelalte ţări este/există în forma şi în măsura scrisului scriitorilor săi.”

Şi argumentează această afirmaţie: „Patria mea este a tuturor celor cu care sunt frate întru Spirit!” Şi Primul meu Frate întru Spirit – Fratele meu cel Mare – este, firesc, Eminescu.”

În sprijinul afirmaţiei „Mioriţa” şi Eminescu nu au fost alese, ci ne-au ales, ni s-au revelat, Adrian Botez spune: „alegerea are eternitate”. Dacă pierdem alegerea, pierdem Revelaţia, îl pierdem pe Dumnezeu Adevărul, ne pierdem pe noi, şi nu întru recuperare, ci întru neant.”

Şi, una din ideile Domniei sale foarte originale şi pline de miez: „Cei iniţiaţi-întru-Eminescu, îşi sacrifică ratarea-fiinţare neîmplinită, devenind devoţi-sacerdoţi ai lui Eminescu, dizolvându-se (transgresând) în starea de Eminescu. [Eminescu este marele mister, în sensul de ritual sacru, al românilor]”.

Admirabil crez, pe care, atât de puţini, astăzi îl recunosc, necum să şi-l mai asume!

„Lucrurile cu adevărat esenţiale sunt lucrurile simple” – declară Doina Drăguţ, poetă, eseist, editor. „Consider că opera de artă şi opera literară (cei hărăziţi pot spune astfel), nu sunt altceva decât exteriorizarea însăşi a artistului/ scriitorului. Sunt formule lăuntrice care se înfăptuiesc mai întâi în interior şi care apoi izbucnesc cu toată forţa în afară.”

Radu Botis – poet de orientare creştină, e de părere că: „Îndreptându-ne astfel către acest liman de bucurie, întunericul din noi se va transflorma în lumină prin El Mântuitorul cel Preamilostiv – Lumina Lumii”.

O adevărată profesiune de credinţă creştină.

Eugen Dorcescu, eseist, critic şi istoric literar, poet, prozator, personalitate constituită estetic în universul cărturăresc, prezent în paginile tuturor revistelor online ARP – îşi formulează o „Scurtă profesiune de credinţă” – cu întrebarea: „Ce înseamnă acasă?”

„În calitatea mea de entitate spirituală acasă înseamnă Împărăţia, precum şi, pe durata vieţii pământeşti, Cartea din care am aflat că Împărăţia există.” Dar şi un răspuns de natură estetică şi existenţială: „Acasă sunt scrierile mele, acasă este, mai cu seamaă poezia mea, dată fiind capacitatea textului artistic, în genere, de a exprima atât fiinţa în sine, cât şi fiinţa în act.”

Iulian Boldea, critic şi istoric literar – oferă „Exerciţii de sinceritate” privind textul, realitatea, conştiinţa critică.

Începând cu Poezia, precizează „Statutul şi statura lirismului” care ar trebui, după părerea Domniei sale „să se situeze deasupra conjuncturilor şi efemerităţlor fenomenalităţii”.

Apoi precizează că „între a scrie şi a fi - pentru un autor autentic, nu ar trebui să existe un hiat, o distanţă considerabilă. Pentru că orice scriitor ce îşi merită numele şi profesia, se implică în ceea ce scrie cu toată fiinţa sa, îşi asumă în chip tragic adevărurile, în cel mai deplin exerciţiu al lucidităţii şi sincerităţii.”

Şi „Adevăratul scriitor este acela care depune mărturie, prin ceea ce scrie şi gândeşte, despre propria existenţă, despre lumea prin care a trecut, despre istoria care îl conţine şi pe care o trăieşte. Scrisul se transformă astfel din exerciţiu gratuit, cu virtuţi ludice, în depoziţie, în confesiune netrucată, în jertfă de sine.”

Personal, subscriu acestei idei generoase, întrutotul.

Apoi clarifică raporturile multiple, resorturile comune, relaţii de comuniune dintre Cuvânt şi imagine: „Cuvântul este formă sonoră sau grafică, dar, în acelaşi timp, încorporează semantic imagini ale lumii, forme, contururi, culori.”

După ce îşi expune părerea despre Valoare şi nonvaloare, Iulian Bodea încheie cu o reflecţie despre Actul critic.

„Îmi las pana să scrie aşa cum simt, aşa cum Cel de sus mă învredniceşte” – spune Mariana Gurza, mărturisind că singura carte pe care în copilărie o avea pe noptieră era Cartea Universală.

Ştefan Dumitrescu – îşi formulează şi el crezul literar aflat sub semnul Pedagogiei, - mărturisind că: „De ani de zile lucrez la o carte de Pedagogie, pe care am intitulat-o: „Noua Pedagogie a secolului XX”.

După ce face un scurt periplu în universul copilăriei proprii şi în jurul cărţilor care l-au marcat, evocă personalităţi literare din anii 1970 - când a debutat ca poet. După care, îşi aminteşte de concursul iniţiat de revista Expres Magazin: „Cine scrie romanul „Delirul” vol.II – continuare la volumul I de Marin Preda, aşa cum l-ar fi scris acesta”, - Ştefan Dumitrescu a scris continuarea „inspirat de spiritul lui Marin Preda din cealaltă dimensiune” – după cum mărturiseşte.

Prozatorul îşi povesteşte încercările la care a fost supus fiind trmis la Tulcea, „În Siberia culturii române”, relatând fapte din biografia sa misterioasă, profundă şi considerată damnată.

Ilinca Nathanael, poetă, prozatoare, pictoriţă, reprezintă, cum spune Artur Silvestri „un post bizantinism în pictură şi un neo-romantism în creştinism decorativ în lirică, încheind în acelaşi ton. „O poezie frumoasă este aceea care mă face să zâmbesc.”

Şi Mihaela Stinga, prozatoare româncă din Germania, mărturiseşte în aceeaşi tonalitate joasă, intimă, confesivă: „Eu sunt cea care ascultă povestea şi o aşterne pe hârtie”.

Îndemnul „Iubiţi-vă unii pe alţii! Iubiţi-vă creştin!” – îl adresează Radu Mihai Crişan, istoric literar, eminescolog, autor de antologii comentate de texte eeminesciene. Cărţile scrise le numeşte „străduinţe investigative”. Iată ce spune: „Românitatea şi Dumnezeu. Acestea două cred eu că lipsesc mai cu seamă. Dar, atenţie! Nespusă atenţie! Nu în cultura Română. Unde-au fost, sunt şi vor rămâne sacre icoane. De-a pururi. Ci în cultura din România. Sau şi mai exact spus, în cultura oficială din România.”

Un mic eseu despre „Neputinţa scrisului” aduce Dan Tanislav: „Scrisul, dacă ţi-e necesar, trebuie să reprezinte un fel de forţă a ta, o putere pe care trebuie să ştii s-o stăpâneşti.”

„Poezia e vie dacă o trăieşti”- spune şi Ben Todică, prozator experimentalist în linia impusă de „noul roman francez”.

„Cred că poetul este instrumentul prin care poezia este scrisă, pentru că nu tot versul este poezie. Cred că poetul este mijlocul prin care poezia devine poem, şi cu cât este mai departe poetul, cu atât mai adânc este dorul de ţară. Nimeni nu poate controla această forţă. Ea este un fel de har înzestrat şi vine inspirată dintr-o profundă sursă divină.”

Mihai Merticaru, poet, eseist, autor de reflecţii morale, spune: „Scriu ca să desfiinţez un pustiu”.

Cu un umor fin, M. Merticaru spune: „luat de alte valuri, se înţelege că n-am avut prilejul să-mi văd numele gravat pe o fântână ( ca şi cel al bunicului său – n.n.) dar, de pare că soarta m-a planificat totuşi să-l gravez pe ghizdelele unei altfel de fântâni: coperţile cărţii de poezie.”

Mărturisirea sa de credinţă este prinsă într-un volum de aforisme, nepublicat încă, din care reţinem două: „Adevăratul poet este visat de cuvinte”; „Inexprimabilul nu se poate exprima decât prin poezie.”

Prozatorul Marian Drumur trece în revistă propria sa biografie, mărturisind că a migălit peste trei decenii la alcătuirea romanului: „Soldatule, mergi îndărăt”, carte care-l reprezintă.

Victor Martin, eseist, prozator, romancier de science fiction – explică sintagma „Desfiinţare prin suprafiinţare” - care, spune el – este metodă cunoscută de veacuri, mai ales de cei vicleni. Se ştie că nu ţi-e prieten cel ce te laudă, ci acela care te critică, numai că puţini au predispoziţie să recepteze critica în mod pozitiv.”

Şi făcând o disertaţie despre intelectuali, Victor Martin spune: „Există tendinţa de a-i considera intelectuali pe filologi, pentru că stau mai mult printre cărţi. Nu timpul pierdut în bibliotecă te face intelectual, ci puterea de percepţie a ceea ce citeşti. Pot exista intelectuali care n-au citit decât o carte în viaţa lor. Depinde care este acea carte şi, mai ales, dacă ai înţeles-o bine.(…)

Marii teologi, revoluţionarii religiei, nu au avut nevoie decât de Biblie pentru a-şi fundamenta propriile concepte.” (…) Nu este intelectual cel ce a citit mult, ci acela care a citit cu folos.”

Octavian Mihăescu, scriitor de limbă română şi germană, promotor cultural, gânditor creştin, editor de publicaţii social-politice şi culturale, stabilit în Germania, declară: „Scriu pentru a exprima protestul”.

Şi: „Mă obsedează faptul că astăzi cuvântul nu mai are putere, ci ţipete, o situaţie specifică fenomenului dinaintea morţii, coma.”

Aurel Anghel – declară: „Prin tot ce a scris a dovedit că sunt abia în apropierea căii.”

Şi mai spune: „Bucuria de a scrie pentru copii este unul din darurile pe care le-am primit prin credinţă.”

Şi Mihai Târnăveanu, poet, autor de studii şi monografii locale, vorbeşte despre „Arderile crezului meu” în mărturisirea sa, subintitulată „Schit luminos”. Mărturia sa este constituită dintr-o serie de întrebări la care caută răspuns.

Dumitru Andrei, poet de înrâurire post-simbolistă, bacovian şi arghehzian, ne comunică „O cale prin care putem ajunge mai aproape de Dumnezeu.”

În 4 de ani de literatură „de sertar” a acumulat o bogată colecţie de poezii, cugetări, eseuri, proză scurtă. Şi încheie mărturisirea „cu încrederea în oamenii care acum, ca şi în viitor, vor avea luciditatea şi puterea să sprijine literatura, pentru că, în credinţa mea, ea rămâne „o cale prin care putem ajunge mai aproape de Dumnezeu.”

Aurel Pop, poet, critic literar, declară pur şi simplu: „Întrucât scrisul mi-a creat suferinţă, acesta-i motivul major pentru care am scris, scriu şi voi scrie.”

„Scriu pentru „aproapele meu”, fără să „mărturisesc strâmb”, fără să-i „poftesc muierea” şi fără să-i „poftesc nici un lucru” în schimb.

Poetul Florin Ţupu mărturiseşte: „Scrisul e cel mai frumos chin, chin pentru că doreşte exprimarea a ceea ce nu se poate exprima, frumos pentru că reuşeşte totuşi să redea cât de cât forţa inexprimabilului.

Ce frumos şi ce poetic crez mărturiseşte Florin Ţupu!

„Filozofez tocmai pentru a renuţa la filosofie. Renunţ la filozofie pentru a renunţa, de fapt, la mine însumi. Când iubesc nu renunţ la iubire, ci renunţ la mine însumi pentru a fi tu. Dăruiesc în celălalt ceea ce iubirea dăruieşte în mine.”

E un alt fel de a spune precum Nichita Stănescu: „Nu cum sunt eu sunt eu/ ci cum eşti tu sunt eu/ un fel de tu /pe care nu l-ai mai lăsat să fie eu”.

Florin Ţupu, ca orice poet are şi un vis: „Visul vieţii mele: să trăiesc din scris.”

Distinsul om de cultură Constantin Frosin, scriitor român şi francez, traducător notoriu, de marcă, ilustrând „modelul francofon” – are o mărturisire foarte inedită: „Mărturisim că, pentru noi, Constantin Frosin, literatura este o cale, un mijloc, iar nu un scop în sine”.

Pentru Constantin Frosin literatura este „o tehnică pusă în slujba Traducerii considerată Artă Adevărată. Arta care este suma acestor tehnici şi ceva în plus: talentul fiecăruia şi o fărâmă, o scânteie de geniu… ori de nebunie…cine ştie!”

Şi încheie – în chip admirabil – cu aceste cuvinte: „Probarea ataşamentului nostru la valorile culturale, artistice şi spirituale ale Europei, în primul rând, ne poate aduce mai uşor, dar mai trainic şi mai eficient, acea benevolentiae de care România are nevoie în acest moment.

Dan Brudaşcu, scriitor, jurnalist, profesor universitar, om politic, redactor şef şi fondator al revistei de literatură, cultură şi artă „Cetatea culturală” – îşi face o autobiografie literară, menţionând că traducerile, în special cele de poezie, constituie o parte însemnată a scrisului său.

„Scrisul – spune Dan Brudaşcu – dacă este cu har, dar şi cu multă muncă, contribuie la progresul cunoaşterii, lărgeşte orizontul spiritual al cititorilor.”

„A fi scriitor/scriitoare este o onoare, o mare onoare, pentru care nici un sacrificiu nu mi se pare prea mare, spune Ecaterina Chifu-Speranţa. „Creatorul de literatură este un ales, el, dacă pune suflet în ceea ce scrie, mult suflet, acea scânteie divină ce-l face unic, va crea o operă durabilă.(…) Nevoia de a scrie este un imbold copleşitor la mulţi creatori de literatură. (…) Bucuria creaţiei , este unică, indescriptibilă iar satisfacţia scriitorului este şi mai mare, dacă este dublată de bucuria lecturii, de conştiinţa că scrierea sa aduce o stare de fericire în inima şi mintea cititorului.”

Ecaterina Chifu-Speranţa face aceste mărturisiri că scriitorul are o „misiune de credinţă”; „Nu sunt adepta „artei pentru artă”, nici a „artei cu tendinţă”, ci a artei pusă în slujba celor mulţi, a artei care poate înălţa spiritual un popor, oferindu-i şansa de a se educa prin creaţia literară.”

Şi. „Înălţarea spirituală a neamului meu prin credinţă şi cultură este cea mai nobilă misiune pe care aş dori să mi-o asum.”

Iată ce frumoasă „misie” are cultura!

Petre Bucinschi, poet, eseist, prozator, oferă o declaraţie tulburătoare: „Când linia, forma, culoarea, mi-au fost suprimate vizual, s-a dezvoltat cel de-al treilea ochi interior, dându-mi o paletă liberă în domeniul creaţiei, îndeosebi a celei literare.”

Claudiu Mihai Coman, tânăr eseist şi poet, animator cultural, declară, la rândul său că: „Poeţii, scriitorii, artiştii în general, sunt oameni ai iubirii.”

Şi încheie: „Crezul meu este acesta: cei aşezaţi sub flamurile albe ale literaturii, sfidând timpul şi ticăloşia trecerii sale” – sunt hărăziţi de Dumnezeu să facă voia Sa, simt nevoia de adevăr şi recunoştinţă pe care o transformă într-o datorie faţă de neam şi limbă.”

Frumos crez de tânăr scriitor!

Adrian Munteanu, poet, eseist, afirmat plenar prin volumele de „sonete” ce impun o voce originală şi un program poetic insolit – aşa cum îl prerzintă Artur Silvestri, şi-a propus să scoată câte un volum de sonete în fiecare an. „Sonetul mi s-a părut legat de structura mea interioară”.

„Sonetele clasice şi experimentale – prin care Adrian Munteanu se dovedeşte dedicat acestei „subspecii de fineţuri lexicale”, „sunt un flux continuu al trăirilor mele dureroase, înspăimântate, din ultima vreme şi o posibilitate oferită celor ce citesc de a interveni cu propria frazare şi cadenţă.”

Printre proiectele sale se află şi o carte a sonetelor dedicate psalmilor. „Va fi o integrală a psalmilor biblici, pentru prima oară realizată la noi în materie de sonet.”

Credo-ul lui Ioan Dan Bălan este rezumat astfel: „Scriu, totodată gândind-mă cu maximă responsabilitate la destinaţia scrierilor mele, chiar la cititorii mei. Prin ceea ce fac, îmbogăţesc sufletul naţional românesc.”

Maria-Eugenia Olaru, poetă şi prozatoare, sociolog, îndreptată recent către „arta digitală” – este dedicată , după propria mărturisire „Cuvântului, cuvântul care ne zideşte”. Ea doreşte să înalţe o lume, cuvânt cu cuvânt. „O lume nu oricum, ci o lume întru zidire şi iubire de celălalt.” „Şi oare zidirea aceasta dacă se numeşte Iubire nu te ridică cu gândul la Dumnezeu?” se întreabă Maria-Elena Olaru.

Arta digitală este pentru ea o nouă modalitate de exprimare.

Florin Contrea vede „Literatura ca vis, ca împlinire, ca destin”. Şi la întrebarea: „De ce scriu?” răspunde: „Ca să comunic ideile şi sentimentele, ca să scap de povara gândurilor şi ideilor neîmpărtăşite.”

Daniela Voiculescu, poetă, eseistă, în universul unui „originism sincretic” declară că. scrisul pentru ea este: „Nemăsurata iubire, măsura vieţii.”

Cristian Neagu, eseist, poet cu influenţe „păunesciene” declară că scrisul este: „cuminecătura patimii de slovă.” El scrie; „pentru continuitate spirituală”.

Janet Nică, eseist, poet, exponent al curentului „paradoxist” – are o mărturisire sub formă de poem-panseu-tabletă spirituală. Din care cităm: „Acolo, undeva, fruntea sus, sau foarte adânc, oamenii umani devin flori îmbrăţişate prin arome.”

„Artele sunt parfumuri care leagă prin dezlegare şi apropie prin distanţă. De aceea, hai să fim parfumuri şi ne vom cunoaşte.”

Foarte reconfortante aceste flori de spirit!

„Sunt un om care vine dintre oameni şi se îndreaptă tot către ei” – mărturiseşte Flora Mărgărit-Stănescu.

Şi Dana Banu mărturiseşte: „Nu mă văd existând decât ca autor”. Şi: „Scrisul e ceea ce mă defineşte ca om”.

Excelent chintesenţializat într-o frază atât de scurtă.

Ioana Stuparu, prozatoare, poetă, eseistă, e încredinţată că „Atunci când scrii, înseamnă că ai pe lume o misiune dată de Dumnezeu şi e păcat să n-o respecţi.”

Cultul „pentru familie” şi „iubirea pătimaşă pentru locurile natale” – aşa cum mărturiseşte, „m-au urmărit pretutindeni”.

„Port în suflet crezul că satul românesc şi ţăranul român reprezintă „Rădăcina Neamului Românesc.”

Valentina Becart, poetă post expresionistă, spune: „Scriu gândindu-mă la „rostul piramidelor”. „Scrierile lui Octavian Paler – sunt pentru sufletul meu un adevărat balsam şi fac „mărturisirea de credinţă” că au devenit „rugăciunea mea de seară”. Şi oferă şi explicaţia din titlu, citându-l pe Octavian Paler: (…)”Rostul piramidelor – nu era să

ocrotească liniştea faraonilor, ci să conteste deşertul, să demonstreze că nu totul se reîntoarce în nisip ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat”.

Monica Sumalan, poetă, dă o declaraţie „Fără cuvinte”. O suită de întrebări par să alcătuie depoziţia doamnei Monica Sumalan: „Dar ce oare este un poet? De unde vine el? Ce mări se ascund în sufletul său, ce înălţări sau câte abisuri? (…) Ce eşti tu?” etc. – întrebări adresate mai degrabă sieşi decât unui interlocutor, la care uneori găseşte răspuns, alteori nu.

Pentru ca la final, Monica Sumalan să spună: „Nimeni nu va putea vreodată să mă facă să uit că exist într-o dimensiune care mi-e dragă, care mă ajută să pătrund dincolo de aparenţe, în miezul lucrurilor, în poezia care clipoceşte tainic în fântâna inimii!”

Frumoasă şi adevărată această grăire poetică.

Angela Nache-Mamier (Franţa), poetă post expresionistă, dă o mărturisire despre „Femelismul” – un probabil manifest literar”.

Făcând distincţia între o „femelistă” şi o „feministă”, nu fără oarecare umor de bună calitate, Angela Nache îşi asumă pe deplin arhetipul de Mater Universalis, tigroaica modernă, care trăieşte la 200 de kilometri pe oră, asumă un cotidian (în toate colţurile Planetei) cu aceeaşi abnegaţie şi demnitate.

Şi mai spune Angela Nache: „Viaţa unui creator nu poate fi nici rezumată, nici explicată. Poezia este peste tot şi adevărul orişicui îi aparţine relativ ori derizoriu. Poezia m-a învăţat că este „drum interior”, „în căutare de spiritualitate.”

Prilej cu care poeta face un excurs în propria biografie, de la primele începuturi literare şi aderarea sa la o formă de neo-romantism, o nevoie de a denunţa o anumită violenţă atât de evidentă împotriva femeilor. „Am această hipersensibilitate în neuroni, ea face parte din conştiinţa mea femelistă!”

„Mărturisesc şi asum – spune Angela Nache – căutarea unei originalităţi cu „orice chip” şi foarte bine dacă poate părea uneori „naturală”.

Şi Olga Alexandra Diaconu spune cu hotărâre: „Probabil că sunt considerată demodată, dar eu cred că poezia trebuie să-ţi creeze o stare care să te scoată din banalul cotidianului”. Şi mai mărturiseşte: „Poetul trebuie să asimileze cultura, care, asociată cu propria experienţă de viaţă, să se prefacă apoi în propriul creuzet care este sufletul născător de artă.”

O experienţă absolut tulburătoare dezvăluie Iurie Bojonca (Italia) în mărturisirea sa, foarte emoţionantă pentru că este netrucată. Aidoma lui Jorge Luis Borges – care, binecuvânta faptul orbirii fizice, pentru că astfel descoperise tezaurul literaturii anglo-saxone vechi şi a celei scandinave, ( Jorge Luis Borges, „Cărţile şi noaptea”, Ediţie îngrijită, prefaţă şi traducere de Valeriu Pop, Editura Junimea, 1988, în care spune: „Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci uriaşe”), Iurie Bojonca, poet, eseist din Basarabia care ilustrează un „post-eminescianism” doctrinar în creaţiile profund religioase (Artur Silvestri), spune la rândul său: „Revenirea la scris mi-a fost salvarea soldată cu publicarea volumului de poeme „Teama de scris” (2002). Adică ar fi că pentru mine scrisul este un act accidental. Orice abatere de la scris îmi aduce o pacoste. Iată de ce prefer un accident al scrisului.” Este pentru aceasta un prilej de a-şi evoca începuturile, de a-şi spune crezul literar – atât de pătruns de Dumnezeu, şi atât de original în acelaşi timp.

Violeta Ionescu, „prozatoare, jurnalistă, autoare de studii şi cercetări de istorie locală şi tematică. Remarcabilă ca romancier pe subiect istoric, unde erudiţia uimitoare se dizolvă într-o proză de reconstituire filosofică impresionantă”, astfel o prezintă Artur Silvestri.

Şi astfel se prezintă ea însăşi în mărturisirea sa, intitulată „Bentiţa sacră”.

„N-aş şti să spun de ce scriu. Scrisul e un dar şi calul de dar nu se caută la dinţi. Scriu pentru că nu am încotro. Desfiinţez spaţiul şi timpul, aceste arene de temut (…). O chemare în pustiu… Sfinxul e menit să se întrebe, iar piramida nu s-a inventat încă.”

Iată ce admirabilă „profesiune de credinţă!”

„Şi mai e şi povestea talantului: ce fac, îl îngrop sau îl fac util? E o misie sacră – zic eu”. (…)

„Şi – adaugă Violeta Ionescu – la urma urmei creez.”

„Problema scrisului pentru mine este taină, nu ghicitoare.”

„Pentru a nu fi pierdere de timp şi înşelăciune, îmi spsun că e (scrisul- n.n.!) jertfă spre mântuire. Dar nu jertfă închinată oricui, ci Celui Prea Înalt, de la care el vine, ca dar şi îngăduinţă. E sacrificiu creator. Romanii aveau „bentiţa sacră” aceeaşi pentru sacrificator şi sacrificat, care îi implica pe amândoi în mod egal în actul sacrificial şi le împletea destinele pentru totdeauna. O „bentiţă sacră” – mă leagă de cărţile mele – Opere finite, ca şi cele nedefinite încă, în co-participaţie la moarte sau la nemurire. Sper ca „Diocleţian” al meu să trăiască şi după mine, deşi nu eu l-am făcut nemuritor.

Eroii mei sunt cu mine „una”, întocmai cum pumnalul face corp comun cu rana. (Menţionăm că e vorba despre cartea Violetei Ionescu „Diocleţian, Fiul lui Jupiter, Cartea întâia, Editura Phoebus, Galaţi, 2006).

La această mărturisire de credinţă literară subscriem în totalitate – şi-i dorim autoarei puterea de creaţie şi de jertfă necesară pentru a desăvârşi volumul al II-lea al acestei impresionante lucrări literare-documentar-istorico-biblic, la care a lucrat timp de zece ani!)

„Şi, -încheie Violeta Ionescu: „iată, îmi dezvălui taina prin altă taină. N-aş şti să spun cui foloseşte această trădare. Ştiu însă că pedeapsa ei e sisifică. Muntele nu a sporit cu bolovanul veşnic ridicat, dar fericirea lui Sisif a fost asigurată.”

„Sunt un autor care încearcă să reprezinte contemporaneitatea după puterile proprii” – spune Corneliu Vasile, critic literar, poet, prozator, editor. Răspunzând la întrebări: „Primul imbold este acela de a împărtăşi celor apropiaţi, adică uniţi prin aspiraţii comune, gândurile şi trăirile tale.”

Distinsul „critic şi istoric literar, poet, prozator, autor de monografii tematice despre scriitorii români contemporani remarcabile prin acurateţea observaţiei – cum îl prezintă Artur Silvestri, prof. dr. Consatntin Miu e de părere că: „Scriitorul din provincie este un „Mare singuratic”.

El evocă începuturile sale literare, experienţa sa şi îi închină dascălului său de cuget şi simţire românească Costică Buştiuc, poemul „Recunoştinţă”. Tot în această mărturisire Constantin Miu evocă momentul şi împrejurările în care l-a cunoscut pe poetul Marin Sorescu.

Ana Dobre, „critic şi istoric literar, cu activitate didactică impunătoare, eseistică academică erudită” (Artur Silvestri) – îşi intitulează depoziţia „Fragmentarismul ca totalitate”, întrebându-se: „de ce reducem totul sau aproape totul la universul nostru (limitat) de cuprindere, un fragment din firimiturile de gând care ies la suprafaţa conştiinţei.

„A nu putea gândi generalizator, în totalitate, plenar, e o limită a condiţiei noastre. A rămâne în fragment, în frântură poate fi o soluţie salvatoare. (…)

„Trăim în fragment dar aspirăm la totalitate.”

Interesante afirmaţii. Subscriem fără rezerve.

N. N. Negulescu, poet, jurnalist cultural, mărturiseşte: „De ce scriu? Din dorul de Eternitate şi tot zidesc din cuvinte o Biserică, la altarul căreia, îl slăvesc pe Dumnezeul meu. O voi lăsa moştenire generaţiilor viitoare, fiindcă este vie mereu Biserica neamului.”

Pentru cine scriu? Pentru toată creaţia divină din care fac parte.”

O declaraţie succintă, de o frumuseţe aparte.

Nastasia Marin, poetă, eseistă, îşi intitulează mărturisirea: „Această strălucitoare coroană de spini”. „Acum ştiu de unde vine scrisul meu şi unde se duce. Vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu.”

Şi Liana Iacobet declară puţin patetic: „Fără tine, poezie, mă simt pe un drum fără sfârşit”.

Gheorghe Postelnicu, critic literar şi prozator trăieşte „Literatura” ca pe o „Experienţă fundamentală”.

„Eu scriu pentru a-mi privi chipul în apa curată a morfologiei şi a sintaxei. Scriind, nu caut nimic; vreau să păstrez ce am dobândit: miezul viu al limbii române.”

Daniela Gâfu – dă mărturie: „La început a fost iubirea…”

„La început nu a fost CUVÂNTUL, ci a fost IUBIREA, sau altfel spus, a fost CUVÂNTUL pornit din IUBIRE.”

Interesantă părere.

Şi Anca Neagu îşi exprimă sintetic Crezul literar în unsprezece articole proprii, foarte interesante şi de bun simţ.

Aurelia Satcău (Australia), eseist, prozator, jurnalist, dezvăluie „Câte ceva despre arhetipuri, popoare, conştiinţă şi „Marginea Imperiului”.

Ghe. Constantin Nistoroiu, eseist creştin, istoric, îşi formulează mărturisirea prin îndemnul: „Luptă pentru Învierea neamului tău!”

Mirela Nicoleta Hâncianu, poetă, prozatoare din Irlanda recurge la „Sintagma tăcerii” – un poem în proză, edificator, care-i exprimă crezul artistic.

Loredana A. Ştirbu, prozatoare, eseistă, declară: „Sunt binecuvântată” – explicând şi pentru ce. Pentru că de la opt ani a descoperit univesul cărţilor, făcând prima călătorie prin Regatul Cuvintelor.

Marcel Turcu, poet şi eseist, lirică barocă, erudită (Artur Silvestri) îşi intitulează Mărturisirea de credinţă literară „Cripto-grama” referindu-se la autograful unui scriitor care „nu e doar o grefă intimă, ci aparţine operei.”

Vasile I. Zărnescu, jurnalist, politolog: „De ce scriu? Dintr-o nevoie interioară simţită de copil”.

Ecaterina Ţarălungă: „În faţa uşii şi dincolo de ea” - spune în mărturisirea sa. „Cultural vorbind, ne aflăm în faţa unei uşi. Dincolo de ea, suntem chiar noi, cu toţii, cu toate opţiunile noaste culturale diverse, cu împlinirile şi frustrările noastre, cu „prietenii” şi „duşmanii” noştri de ieri şi de azi, cu „ideologiile” şi ideile noastre.”

Theodor Râpan declară nonşalant: „Eu scriu fără vestă antiglonţ”

Iar Lucian Marina – în „Crezul meu literar”, spune: „Faptele vorbesc.”

Strădania Domnului Artur Silvestri, aşa cum spunea Cristian Neagu „şi iniţiativa sa lăudabilă de a aduna între copertele unei enciclopedii literare pe condeierii începutului de mileniu III, cu atât mai mult, când omenirea se află sub deviza: Vexilla regis prodeunt inferni” – este cât se poate de lăudabilă.

Fără a fi orânduit, canonic, în articole de credinţă, precum Simbolul Apostolilor, ci, dimpotrivă, lăsând imaginaţia să-şi urmeze filonul freatic şi meandrele, după vibraţiile uşoare sau precipitate ale inimii, acest document de credinţă al fiecăruia, ar trebui purtat la piept pe dinăuntru, respectat cu smerenie şi îndeplinit cu devoţiune.

Şi, până la urmă, de ce nu? Populând paginile acestei importante cărţi, oricât de diferiţi ar fi, scriitorii se vor putea constitui într-o MARE FAMILIE SPIRITUALĂ, cu spirite congenere. Ori, tocmai datorită diversităţii lor vor putea să se armonizeze precum notele după diapazon, alcătuind împreună Simfonia fantastică a sufletului românesc, o simfonie fără cusur, fiindcă e cântată, mai întâi pe strunele inimii.

Faptul, cu totul neobişnuit pentru mine de a avea un colţişor în această carte, de a-mi rosti propria mărturisire de credinţă literară, nu poate decât să mă onoreze în chip deosebit şi să mă responsabilizeze în înfăptuirea crezului, nu numai din cuvânt, ci cu fapta şi chiar cu însăşi viaţa.

Să ne ajute Dumnezeu să fim vrednici de o asemenea ofrandă.
2 iulie 2008

Ziua Sfântului Ştefan cel Mare şi Sfânt.
CEZARINA ADAMESCU

_____________________

29 Octombrie 2008 - Ioan Cărăşel: „Roua din cerneală“, Ed. Clusium (Al. Florin Ţene)

Cele 43 de micro-poeme din volumul cu un titlu simtomatic Roua din cerneală, de Ioan Cărăşel, (metaforă pentru curăţenia scrisului său),Editura Clusium ,ne descoperă un poet sensibil,care ştie să calculeze cu fineţe gestul liric pentru a-i da pregnanţă.Regimul psihologic e acela al armonizării valorilor sempiterne ale naturii cu trăirile sale:Vreau drum să fiu/să-mi zburde-n spate mieii,/iar nopţile să cânt din fluier-/la doina lui,să se aline zeii.(Portret).

Nostalgia unor vremuri trecute şi trăite pe meleagurile moţilor este adusă,uneori,în prim-plan,printr-o scenografie schiţată original şi prin reflecţii limpezi:La Baia/Lângă-un drob de aur,/ Mi-ai trecut prin linişte/Târziu,(Acolo).Catrenele sunt adevărate clic-clacuri ale unui aparat de fotografiat care surprind trăirile de-o clipă într-un tărâm anistoric,pe un halou al mitului:De câte ori ating o creangă,/Sărut fulgerul tulpinii,/Aştept atunci să mă culeagă/Din ape,îngerii luminii.(Sărut).Poemele sunt scrise în registru patetic pentru ca poetul să retrăiască un trecut glisat pe un suport al amintirilor.Inflexiunile romanţioase nu lipsesc şi ele par a avea un rol incantatoriu.Cu tot amestecul de recuzită vetustă împletită cu substanţa modernităţii poeziei contemporane şi de rememorare exaltată,Ioan Cărăşel are.totuşi,o prospeţime a imaginaţiei şi o percepţie frustă a materialităţii răvăşite:Prime-mi ruga,Doamne/La crucea lui de piatră/între ascunse taine,/primeşte-mă în vatră.(Arieş).

Seducţia temelor morale şi spirituale despre moţi şi munţii lor în contact cu eul poetului scurtcircuitează dând naştere flamei care iluminează pe dinăuntru sufletul poetului şi poezia sa,chiar dacă nu întotdeauna trairea autentică reverberează pe aceeaşi lungime de undă cu emisia lirică.Însă,Ion Cărăşel rămâne un poet al moţilor din călindare/Ducând cu ei istoriile străbune/Şi Iancu vine între ei călare/Cuptor încins,de rugăciune.(Rememorări).

AL. FLORIN ŢENE

__________________

28 Octombrie 2008- Andreea Popia: „Azurul inimii“, Editura Pro Transilvania, 2008 (Gheorghe Postelnicu)

O poezie a sentimentelor expuse cu discreţie, care are nevoie de recuzită simbolistă, scrie tânăra Andreea POPIA, produsul artistic al cunoscutului cerc de literatură de pe lângă Clubul copiilor din Medgidia, condus de Petcu Abdulea, membră a Centrului naţional de excelenţă şi a cenaclului „Săgetătorul”. Este elevă în clasa a XII-a la Liceul „Traian” din Constanţa. Se află la prima plachetă de versuri („Azurul inimii”, Editura Pro Transilvania, 2008), bucurându-se de prezentarea generoasă a profesorului Tudor Opriş şi de grafica doamnei Elena Boariu. Sunt 49 de piese organizate în trei secţiuni : Amintiri, Tu, Gânduri, sugerând trecutul, prezentul şi viitorul.

Versurile lasă impresia de durată. Autoarea îşi face următorul portret pe pagina personală web : „m-am născut primăvara… iubesc / am visat un vis:să am aripi de fluture ca să zbor undeva sus /- mereu am vrut să ştiu cum este să cazi de acolo”. Profesorul doctor Constantin Miu remarca într-o cronică din „Tânărul scriitor” „înclinaţia autoarei spre pictural”. Într-adevăr, se poate vorbi de muzică şi culoare în poeziile Andreei Popia ca accesorii pentru inocenţă, încredere, blândeţe, tandreţe, speranţă (Târgul de toamnă). Paleta sa are trei culori principale. Albastrul învăluie cele mai multe poeme, siderând dorinţe albastre, sărut albastru, copac albastru, cavoul acesta albastru, urma albastră de unicorn, visele tale albastre, vertebra albastră şi … poezia albastră. Termenul mai este folosit de două ori ca substantiv şi o dată ca adverb. Întâlnim frunze galbene şi o geană de galben. „Îmi este iarăşi / rău de galben, / de-atâta galben / ce pulsează / prin copaci” spune autoarea înainte de a dezvălui dorinţa verdelui de-a se ascunde şi lumina verde din ochii tăi, considerând că cineva are o culoare / de cameleon bolnav, „şi atunci am hotărât / să mă vărs în tine / incoloră / şi fără unghiuri”. Atunci când intervine muzica, ea se stinge în acorduri de Mozart încă nenăscut. Mărturiseşte direct dorinţa de a-şi pune în cântec fervoarea vârstei: pictăm cu vise / ziduri de rugăciune / către o divinitate / de care ne îndoim / zilnic (Noi).

Ultimele texte scot la iveală viitoarea anatomie interioară a poetei, natura sa înfiorată de puternice aspiraţii, când sentimentul nu va mai fi exprimat discursiv, ci numai sub forme alegorice. Asimilările culturale care vor veni vor lăsa în urmă anxietatea juvenilă şi vor grăbi pulsaţia existenţială.

GHEORGHE POSTELNICU

________________

27 Octombrie 2008 - „Printre epigramiştii olteni“. Antologie de Petre Gorun-Gigea, cuvânt înainte George Corbu, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2008 (Corneliu Vasile)

Lucrarea include, în cele 500 de pagini, peste 250 de epigramişti din regiune, cu o prezentare biobibliografică şi cu maximum 30 de epigram pentru un autor.Sunt aici atât scriitori importanţi, care au scris, între altele, epigrame (în fond poeţi cu simţul umorului şi cu simţ critic),cât şi epigramişti care şi-au dedicate acestui gen întregul talent şi toată energia, mulţi înscrişi în asociaţia specifică speciei, adică în Uniunea Epigramiştilor, dar şi alţii, membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau ai unor asociaţii regionale apărute după 1989.

Capitolul “Alţi epigramişti” include nume din zonele Olteniei unde s-a dezvoltat mişcarea umoristică, prin cenacluri (Dolj, Vâlcea, Gorj). Sunt oferite adresele, numerele de telefon, adresele electronice, dar şi date ale epigramiştilor incluşi, începând cu Anton Pann (n.1798, care, deşi a locuit mai mult la Braşov, are o casă memorial la Râmnicu Vâlcea, unde nu a stat decât doi ani) şi încheind cu tânăra speranţă Petronela Roxana Frâncu (n. 1987).Intre numele celebre ale literaturii române sunt incluşi Tudor Arghezi (născut la Bucureşti, unde a locuit, din ambii părinţi olteni din Gorj), Io n Minulescu (născut la Bucureşti, dar petrecându-şi vacanţele copilăriei la bunici, în Slatina, jud. Olt), Marin Sorescu (născut în Dolj, dar locuitor în Bucureşti).

Dintre epigramiştii care s-au nascut ori au activat în alte zone ale ţării decât Oltenia istorică (spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre şi Olt), menţionăm pe Simion Anghel (n. Cocora, jud.Ialomiţa), Stefan Ardeleanu (n. Popri, Satu Mare), Tudor Arghezi (n.Bucureşti), Mircea Bena (n. Cluj), Dan Căpruciu (inginer la Galaţi), Vlad-Cernea Jerca ( tehnician la Timişoara), Aurel Chirescu (profesor, Bucureşti), Gheorghe Dachin (medic, Brăila), Nicolae Dragoş (jurnalist, Bucureşti), Elena Farago (n.Bârlad), Stelian Filip (redactor de radioteleviziune, Bucureşti), Marin Goga (n.Cluj), Valeriu Grădinaru (n.Basarabia), Gheorghe Grişcenco (n.Bucureşti), Alexandru G.iancu (n. Bujoru, Teleorman), Valerian Lică (inginer, Bucureşti), Alexandru Macedonski (n.Bucureşti), Tudor Măinescu (jurist, Bucureşti), Nicolae-Paul Mihail (pensionar militar, Sinaia), Ion Minulescu (n.Bucureşti), Alexandru Mircescu (n.Târgovişte), I.Mohor (n.Bogaţi, Dâmboviţa), Nicolae Moisiu (n.Bucureşti), Mariana Mustăţea (n.Bucureşti), Nicolae Nicolae (inginer pensionar, Caransebeş), Anton Pann (n.Bulgaria), Constantin Păun (n.Bradu de Jos, Argeş), Nicolae Petre Vrânceanu (n.Slobozia), Nicanor Plămădeală (n.Basarabia), Teodor Pracsiu (profesor, Vaslui), Vasile Prandea (n.Sighişoara), Florian Saioc (n.Seaca, Teleorman), Alexa-Alecu Sanda (n.Bârla, Argeş), Naum Smarandache (profesor, Sibiu), Ion D.Soare (n.Argeş), Marin Sorescu (scriitor ,Bucureşti), Mircea I.Gh.Stefănescu (n.Bucureşti), Vivi Ştefănescu (n.Argeş), Georgeta Tretelniţchi (n.Basarabia), Damian ureche (scriitor, Timişoara), Nelu Vasile (n.Teleorman), Ion Velican (n.Bucureşti), Constantin Voinescu (n.Timişoara), Tiberiu Zamfir (n.Argeş), Ion Zbârcot (n.Bucovina de Nord). Am înşirat aceste nume pentru justificarea anecdotei conform căreia olteanul are gâtul lung ca să vadă dacă nu e vreun post de şef liber peste Carpaţi, eventual peste Olt! Dar şi numărul celor veniţi în Oltenia, din alte zone,în acelaşi scop, este la fel de mare!

Este interesant de reţinut că o parte dintre cei prezenţi în antologie au constituit, în acest an, 2008, un cenaclu, la Craiova, şi au oferit date despre ceilalţi antologatorului.Unele dintre aceste date sunt însă rămase la nivelul anilor 2000-2003, urmând să fie completate la o ediţie viitoare.

Lucrarea este bine structurată la nivelul imaginii, cu porteret ale epigramiştilor, caricaturi si poze de grup pe la concursurile umoristice, coperte de reviste şi antologii etc.

Am selecţionat câteva dintre catrenele pe care le considerăm foarte reuşite: “XXX. Ce mare prost am mai fost eu/La muze mă închin mereu,/Când în al vieţii etern infern/Se-nchină scribii la Guvern”(Nicolae Burlănescu-Alin); “Ah!Premiile literare!. Tot cercetând jurisprudenţe,/Juriştii au votat cinstit:/Spre-a se feri de influenţe,/Au premiat ce n-au citit!(Laurenţiu Cerneţ); “Justiţia română. Punând destinelor zăvoare,/Sau hârjonindu-I pe tirani,/Nu pare-a fi nevăzătoare…/Că prea-I fug ochii după bani!”(Valentin Groza); “Vecinii. De vecini ce să vă spui?/Nu cred nasul să mă-nşele:/Unu-şi vede de-ale lui,/Celălalt, de ale mele!(Laurian Ionică); “Sfat. Dintotdeauna se cuvine/ S-arăţi respect unei femei,/Să-I cazi în braţe este bine,/ Dar să nu-ncapi pe mâna ei!” (George Lungoci); “Electorală. Poate e democraţie/ Unde e şi-o fi să fie,/ Dar la noi alegătorii/ Işi aleg aligatorii!”(Janet Nică); “Oul sau găina. Ce-a fost întâi e-o veche treabă/Cotcodăcită fără rost,/La care un cocoş se-ntreabă:/ Dar eu, atunci, pe unde-am fost?”(Nicolae Nicolae); “Paralelă. Când e supărată, vita/Te loveşte cu copita,/ Dar un semen, dacă poate,/ te loveşte pe la spate”(Nicanor Plămădeală); “Oltenii şi realţiile cu vecinii. Privesc oltenii, generoşi,/ Căsuţa-mi practică, utilă,/ Şi jur că nu-s invidioşi:/ Majoritatea stau la vilă…”(Nichi Ursei); “Făţărnicie. Promovând un spirit doct,/ De la an la an te-ai copt./ Azi eşti cititor în stele…/ Pân,mai ieri lătrai la ele!”(Ion Velican).

Antologia epigramiştilor olteni este o lucrare important pentru păstrarea unor versuri de duh risipite prin reviste, asdfunate între copertele ei şi în noua revistă a cenaclului, “Cugetul”, care este descisă tuturor colaboratorilor prin reprezentanţii ei Nicu Vintilă şi Petre Gorun Gigea, care au scos déjà două numere în acest an.

CORNELIU VASILE

__________________

24 Octombrie 2008 - Claudia Voiculescu: „Sudul târziu“, Editura Vremea, Bucureşti, 2008 (Al. Florin Ţene)

O simţire autentică găsim în lirismul volumului Sudul târziu,Editura Vremea,Bucureşti,2008,cu o prefaţă de Liviu Grăsoiu.In poemele acestui volum eul trăieşte în latura evanescentă a evenimentelor,iar versurile în învelişul lor spumos şi stilizat evidenţiază o presimţire şi o amintire a numenalului:Revino,cum o blândă atingere de vânt/Pe un alint de lacrimi se-aşterne drept veşmânt…/Vei reuşi,tu,oare,să limpezeşti din vină/Această aşteptare la cea mai sacră cină?(Această aşteptare…).E o poezie a transparenţelor simbolice,o reproducere lirică a ideii de real.Lumea este percepută şi îmbrăcată cu haina materialităţii,înfăşurată în pelerine ideii:Tu stai să vezi cum să-ţi alegi cărarea/Şi cum să fii văzut dintr-o oglindă/Când rătâcirea lumii o să-ţi prindă/De suflet şi de minte întrebarea(Gânduri pentru fiul meu Octavian).Ideile se simt commode încorsetate în chinga versului clasic care despuiate de fenomenal şi cultivând imaginea hieratică a contururilor,eul liric e suspendat de reţeaua imaginii închingată în versul clasic cu rimă încrucişată.Dar,uneori,anihilat de aspectul sticlos al metaforei:Se va găsi,cânva,un camp/Să-ţi conturez din zare chipul/Şi să-ţi aduc merindea,tâmp/Eu…risipită cum nisipul…(Se va găsi…).Vedeniile poetei sunt forme ale revelaţiei prin care eul liric,narcotizat de ispite,înoată euforic spre propriul zenit.Voinţa transcederii e,în acelaşi timp,şi una a regăsirii sinelui,a tămăduirii în sudul târziu,unde proiecţiile lirice,într-un halou însorit,sunt îmbibate de sugestii ontologice şi cosmologice,din care se poate deduce o fenomenologie a spiritului femenin în formă poetică:Pierdere-n miresmele tale/O,vara mea lină şi blândă!/Şi du-mă-n a Plângerii Vale/Pe-o aripă mare,crescândă!(Plutind ca un abur).Unele secvenţe au totuşi o ardenţă senzorială într-o beligeranţă a retoricii destul de modernă şi dezinhibată:Numai iubirea cu noi/Va spori în dobândă/Patima clipei,flămândă(Nu umbri!).

Virtuozitatea Claudei Voiculescu şi-a găsit,în sfârşit,sunetul grav care înalţă ceremonia lirică la înălţimea viziunii.

AL.FLORIN ŢENE

__________________

23 Octombrie 2008 - „Zece ani de epigramă“. Antologie a Cenaclului „Amprenta“, Ediţie îngrijită de Lucian Mănăilescu, Cuvânt de deschidere Vasile Til Blidaru, Buzău, Editura Vega, 2007 (Corneliu Vasile)

Ajuns la o frumoasă aniversare , Cenaclul de umor buzoian ’’Amprenta’’ format la săptămânalul IPJ cu acelaşi titlu , reuneşte talente veritabile afirmate şi în presa naţională din domeniu, ca şi în alte antologii.

Prefaţa lui Vasile Til Blidaru rememorează clipele şi personalităţi inportante, fără a omite festivalul de epigramă ’’Cât e Buzăul de mare ’’ din anul 2000 , antologia din 1997 sau acţiunile organizate în prezent la Cercul Militar din Buzău . Cu suflet şi originalitate , epigramiştii buzoieni duelează cu relele din lume.

Paleta tematică este diversă şi selecţia celor mai bune catrene o ilustrează rândurile următoare.

’’Populară . – Eu plec mândro la armată , / Te-oi găsi la anu’fată?/ Du-te neică, pe cuvânt,/Toţi flăcăii ştiu că sunt !”(Nicuşor Alecu Murgeşti ). Stricta actualitate este vizata de Girel Barbu :”Transformare .

Nu vă fie voua frică : /Uite-abia începe anu ‘/Şi din simplu Cutărică /Am ajuns Cutăriceanu !”; sau : “ Calamităţi .Şi acum ca-n alte dăţi/Am avut calamitati :/Grindină, furtună , ploaie/Şi … specialişti o droaie !” Realitatea este vizată şi de Gheorghe Băcneanu : “ Ofertă . –Alo, linia fierbinte?/Sunt un generos discret,/Vreau doar un sărut cuminte …/-Noi dăm numai la “pachet “!”; şi “Separarea puterilor . Prin separarea , democrată , /A celor trei puteri în stat ,/S-a zis cu furtul laolaltă :/Acum se fură separat .

Realitatea politică şi neajunsurile sociale sunt în vârful floretei epigramiştilor amprentişti :”Moft politic . După lungi deliberări /În guvern , cu zarvă mare (s-au făcut multe schimbări … /Asta-i singura schimbare ! “(Dorin Bălan) sau ”Meciul vieţii . M-ai învăţat să lupt , cât pot în ring / Şi m-am luptat mereu cu străşnicie ,/Dar n-am putut deloc să te ating/Salariu mediu pe economie … “(Vasile Til Blidaru).

Alte epigrame vizează rotaţia la vârf şi farsele judiciare :”postul de conducere . Noii-s vechi şi vechii-s noi /(Toţi sunt sprinteni şi vioi)/”Vin ai noştri , plecaţi voi ,/ Că v-aducem înapoi … “(Grigore Bud) şi ”Jocuri teatrale .Cu mult sârg anunţă presa/ Noi, teatrale arestări /Dar actorii joacă piesa ,/În final, prin alte zări .”(Gheorghe Burghele). Politica este nedespărţită de mijlocul de comunicare rapidă ,televiziunea :”Unei politiciene . Gura ei de bibelou /Nici nu toacă , nici nu cerne /Decât noaptea , în talk-show ,/Baliverne!”(Constantin Deneş). Aici , cei mai mulţi telespectatori pot spune cu precizie la cine se referă epigramistul talentat!

Sexul frumos , nu slab ! este cu atenţie studiat de epigramişti :”Soacra . Un înger este soacra mea !/Afirmă un amic bonom./-Posibil, zic , că nici a mea /Nu-i om!”(Viorel Frîncu) ;” Efect şi cauză . Când am aflat ca este ,,grea,, ,/Vecina mea, o domnişoară,/ Mirat am fost însă nu prea,/ Ştiam , de fapt, că e…uşoară.,,(Viorel Frîncu). Răstălmăcirea unui proverb (pentru o elevă de liceu ) Cu fustă scurtă , lungi picioare , /Fetiţa nu prea ştie carte,/ Dar nu-i necazu’aşa de mare /Că are … parte !”(Tudorel Vasile Jipa).

Un excepţional simţ al observaţiei, fie că e vorba de politic , social sau cultural , demonstrează redactorul de carte , Lucian Mănăilescu:”Sho pe el . De la New York la Fălticeni/ E plină lumea de olteni ,/ C-aşa sunt cu dor de ducă ,/…Dar cel mai plin (de el ) e Tucă !”,sau „Economiile românilor .Au strâns bani , zi după zi ,/ Iar apoi, cu tot avântul , /I-au depus la F.N.I./…Şi de-acolo i-a luat Vântul ”, sau ”Diviziunea muncii în epigrama românească .Unii ,cei cu insomnii , /Scriu, trudind din seară-n zori ;/Alţii fac antologii /Şi le vând la … autori!”

Epigramiştii sunt oameni plini de înţelepciune şi modestie :”Femeia vinurilor mele .Sunt convins, de-aceea spun , /Pildă tuturor sa fie , /Niciun vin nu este bun /Dacă nu ai şi o … vie!”(Mihai Sălcuţan); ”Autodenunţ. (celor care mă întreabă ce legatură am cu marele Constantin Tănase). Amândoi purtăm un nume / Şi-am iesit cu nasu-n lume , /Dar în cazul dumisale /Şi talentul era mare .”(Mircea Tănase ); ”Eurolicenţă .Ai fi vrut să-ţi iei licenţa /La Paris sau la Florenţa , /Însă şi la Făurei/Tot în euro ţi-o iei , ”(excelentă radiografie a traficului de diplome, aparţinând aceluiaşi epigramist ).

O culegere care face onoare celor care încearcă , numai într-un catren să surprindă realităţile , veghind la asanarea morală a societăţii.

CORNELIU VASILE

__________________

22 Octombrie 2008 - Ana Calina Garaş: „Câteva cuvinte despre arta literară“ (Florin Contrea)

Apropierea primăverii ne aduce în preajma unei sărbători controversate – ziua de 8 martie – să fie celebată de motive politice sau nu? Personal consider că nu asta e problema: oricând cred că e bine să ne bucurăm că putem celebrăm ceva, mai ales când e vorba de a sărbători frumuseţea, graţia, bunătatea, sensibilitatea şi multe altele la un loc. Am auzit pe vremuri şi întrebarea: când îi sărbătorim pe bărbaţi? Răspunsul că ei sunt sărbătoriţi zilnic nu prea ţine. Dar în fine…

Oricum, am ales - gândindu-mă la aceste lucruri, - să mă refer acum la opera unei scriitoare publicată recent şi care mi se pare a fi emblematică pentru un destin contemporan. Este vorba de romanul Jocul de-a viaţa şi volumul de poezii Broderii în vid apărute la editura Rao Internaţional.

Literatura este de tip biografic, tonul este confesiv şi ne emoţionează prin calitatea scriiturii, a ideilor filosofice şi a informaţiilor definitorii pentru anii pe care îi trăim. În roman – narativ prin structură şi compoziţie, întâmplările dramatice sau mai puţin, se succed cronologic, într-un ritm trepidant şi în continuă amplificare, pe când în poezii, - prin definiţie lirice, – predomină, cum e şi firesc, esenţialul sentimentelor şi al gândurilor încărcate de nostalgia vremurilor care s-au săvârşit:

Prima uimire a copilăriei

a fost jocul focului în vatră.

Mama cu faţa luminată

ori pierdută în drum

cu mişcări de descântec,

prepara bucate