O CARTE PE ZI

31 Iulie 2008 - Ilie Mândricel: „Chemarea clopotelor scufundate“, Editura Vega, Buzău (Gheorghe Postelnicu)

Autor a peste 50 de studii şi comunicări de istorie a culturii, învăţământului şi spiritualităţii locale, neobosit căutător prin arhive şi biblioteci (Mihai Mâncu) a tipărit „Vestigiile rupestre din munţii Buzăului” (1980) şi „Izvoare din adâncuri. Începuturile învăţământului buzoian la sate” (2002). Din cele mai vechi timpuri, pe Valea Buzăului crucile s-au făcut din piatră, fiind încrustate cu litere chirilice şi cu semne ciudate, cum e acea mână a cioplitorului, în care profesorul Ilie MÂNDRICEL vede un îndemn la hărnicie şi neodihnă. În cel mai frumos capitol al cărţii „Chemarea clopotelor scufundate”, face un elogiu al mâinii, citând din Martin Heidegger, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu. Titlul ne trimite gândul la clopotele care s-ar fi scufundat odată cu schitul Sf. Dumitru în urma unui cutremur, şi care cheamă la cunoaşterea trecutului şi la credinţă. Lucrarea este rodul cercetării unui mare volum de documente vechi. Aparatul ştiinţific este bogat. Sunt 1427 note de subsol. Autorul a adus la lumină informaţii referitoare la cei mai vechi cunoscători şi utilizatori ai scrisului în zona Bozioru, centrul triunghiului vestigiilor rupestre: logofeţi, copişti, dascăli, învăţători, cioplitori. „Din istorie sau din legendă strămoşii ne vorbesc despre credinţa lor statornică, rugându-ne să nu-i uităm. Chemarea clopotelor scufundate este pentru cei de azi îndemn spre cunoaşterea trecutului şi chemare la credinţă în Dumnezeu”, afirmă Ilie MÂNDRICEL în „Argumentul” lucrării sale.

GHEORGHE POSTELNICU

_________________________

30 Iulie 2008 - Virgil Diaconu: „Destinul poeziei moderne“, Editura Brumar, 2008 (Al. Florin Ţene)

Intrasigenţa de foiletonist pe care Virgil Diaconu o arată în noua sa carte Destinul poeziei moderne,Editura Brumar,2008,ne dezvăluie faptul că poetul devenit critic şi commentator al poeziei moderne,nu este alceva decât un melancholic al textului scris.Fiinţa criticului în bătălia pentru destinul literaturii se vede, şi percepem spiritual critic şi inteligenţa acestuia ce par însufleţite de un suflu misterios,precum Balmung şi Durandal.

Incă de la primele pagini autorul disecă competent,printr-o analiză pertinentă,cele două culturi paralele:cultura înaltă şi cultura de masă.Evidenţiind faptul că ce le diferenţiază este valoarea:vorbim despre cultura înaltă pentru că ea produce opere de valoare,iar despre cultura joasă pentru că ea produce opere modest valoric.În aceastâ perspectivă sunt abordate,în cele trei capitole ale cărţii,problemele strigente ale literaturii şi în special ale poeziei contemporane,în contextul integrării europene.De altfel,impresia de implicare în fenomenul literar,de mărturisire continuă e foarte puternică în critica şi eseurile lui Virgil Diaconu.Nota apăsat obiectivă,cu rapeluri ale memoriei şi racorduri la viaţa activă literară,produce,prin acumulări bine dozate,un adevărat foiletonism al comentariului,un scenariu al realtării sprijinit pe referinţe livreşti şi elemente de istorie literară.

Partea teoretică de la începutul cărţii ne confirmă faptul că autorul este stăpân pe instrumentele sale,dovadă atacul frontal pentru a ilumina pe dinăuntru adevărul,atât despre generaţiile literare care luptă-vai!-pentru puterea literară.Şi prin asta ca luptă pentru propriul destin,dar şi pentru desvăluirea scriitorilor colaboraţionişti cu un regim criminal-comunist,care astăzi se autoproclamă democraţi,şi unii,chiar,dizidenţi.Nume din care nu lipsesc Radu Cârneci şi Ana Blandiana.

Lupta generaţiilor este văzută ca o efemeră iluzie care se limitează doar la a intra în dicţionarul generaţiei.

Virgil Diaconu este un fin observator al fenomenului literar contemporan,un critic obiectiv dar şi un iubitor de literatură care jubilează în faţa efluviilor artisticeşti pe care poezia le dă pe faţă,însă este neiertător cu, aşa zisa, poezie pornografică, care nu este nici pe departe poezie.Analistul cufundat prin plonjeu în”baia literaturii contemporane”descoperă fenomenele din adâncul literaturii şi rămâne surprins de peisajul descoperit.Fenomenul aisbergului este expus cu toate consecinţele sale.In cea ce nu vede este multă mizerie care îl oripilează.Ce este deasupra în lumina cuvântului străluceşte amăgind cititorul.Acurateţea comentarului trage întotdeauna după ea şi o acuitate a observaţiei.Orizontul poeziei este abordat frontal,în toate aspectele,ajungându-se la concluzia că:..poezia de mâine va cunoaşte şi ea întrupări autentice şi întrupări eşuate,aşa cum s-a întâmplat cu poezia din toate timpurile şi cum se întâmplă cu poezia de azi.Chiar dacă,uneori,criticul este un dilematic el rămâne,totuşi,un observator obiectiv.

Judecăţile sunt rapide şi,în formulări fericite,criticul pune cu uşurinţă etichete,impecabil caligrafiate.Intuiţia mecanismului poetic e întodeauna tradusă în termeni pregnanţi şi sugestivi.

În Conţinutul literaturii socialiste de masă criticul dă “masca” jos a unor poeţi ca :Mihai Beniuc,A.E.Baconsky,Ana Blandiana,Radu Cârneci,Dan Rotaru,Eugen Jebeleanu ,care au “cântat”şi au făcut “jocul”vremurilor roşii.de aici şi concluzia că majoritatea scriitorilor care au avut funcţii importante în coordonarea culturii(redactori şefi de reviste,directori de teatre,inspectori culturali,etc.) au fost colaboratori ai regimului şi ai securităţii.

Autorul volumului Destinul poeziei moderne se remarcă prin extraordinarul élan sociologic pus în scrutarea realităţii fenomenului literar românesc.Virgil Diaconu e,ca Lucian Alexiu,un voluptos al limbajului artistic,trăgând în fraze concrete nota specifică a unui fenomen literar(vezi:problema generaţiilor) a cutărui poet,nuanţând textul până la transparenţa pură a adevărului şi circumscriind cu uşurinţă genul proxim al poeziei prin analogii.

Critica foiletonistă a lui Virgil Diaconu exercită o funcţie,pe care Valentin F.Mihăescu a numit-o funcţie de provocare,şi are mereu grijă să-şi împartă observaţia între respectul civilizat şi adevărul crud al subteranelor literaturii române.Scrisul său,formă superioară de analiză,are echilibrul şi strălucirea unui analist bine temperat.

AL.FLORIN ŢENE

_______________________

29 Iulie 2008 - Luminiţa Scotnotis, „Trandafirul negru“, Ed. Pim, Iaşi, 2007 (Daniel Dragomirescu)

Spaţiul vasluian n-a dus şi nu duce lipsă de poeţi. Ion Iancu Lefter, Ion Enache, Ion Alexandru Angheluş, Simion Bogdănescu, Cristian Simionescu, Marian Constandache, Ioan Baban, Ion Gheorghe Pricop, dar şi Cezar Ivănescu, Lucian Vasiliu şi Cassian Maria Spiridon într-o anumită măsură, ori mai tinerii lor confraţi Ancelin Roseti, Leonard Ciureanu, Mihai Apostu, Dorin Cozan - şi, desigur, nu numai ei - atestă că această zonă, în ciuda modestei sale stări economice (sau poate tocmai de aceea), se dovedeşte a fi un mediu prielnic creaţiei poetice, spre deosebire de alte locuri din ţară, mai prospere din punct de vedere economic, unde spiritul materialist-pragmatic tinde să reducă la zero manifestările de viaţă spirituală.

Loc prin care şi-a purtat paşii cândva Eminescu, Vasluiul a mai scos de curând la iveală o prietenă a muzei Erato: Luminiţa Scotnotis. Volumul său de versuri, „Trandafirul negru” (Ed. Pim, Iaşi, 2007, cu o prefaţă de Ioan Baban), are valoarea unei diplome de capacitate pe care sunt înscrise note bune şi afirmă o nouă voce poetică. Iar faptul că autoarea, cu nume de rezonanţă elină dar de obârşie bănăţeană, şi-a găsit drept loc de afirmare acest colţ de ţară este şi el destul de grăitor: aici, spre deosebire de Timişoara ori Salonic, poezia funcţionează mai bine decât economia.

Miza şi mesajul cărţii se conturează cu suficientă claritatate de la prima lectură. Dragostea, Viaţa, Moartea, Creaţia poetică, Maternitatea şi Visarea constituie, în mod evident, temele predilecte ale autoarei, care oscilează cu o anumită lejeritate între formele mai vechi şi mai noi ale poeziei. Mai precis, ea dovedeşte un cert ataşament pentru canonul tradiţional-clasic şi o anumită deschidere către poezia modernistă şi neomodernistă, rămânând reticentă doar în faţa canonului postmodernist. În accepţia sa, creaţia lirică nu poate fi decât un spaţiu privilegiat al confesiunii, în care poetul îşi poate comunica cu francheţe trăirile, stările sufleteşti, gândurile şi sentimentele şi unde nu mai rămâne destul loc pentru jocuri, parodii, pastişe ori simulacre. Experimentul şi căutarea cu orice preţ a originalităţii nu o tentează prea mult pe autoare, în schimb ea este sensibilă la modele de prestigiu din lirica românească a secolului XX. Ecouri blagiene pot fi recunoscute în astfel de versuri: „Pe drumul meu către apus / În vechea şezătoare / M-aşteaptă timpul ce e scurs / De-a clipei înserare” ( „Cărarea către infinit”). Tot atât de adevărat este că poeta practică pe alocuri, cu destulă abilitate, jocul de cuvinte dublat de semnificaţii, aşa cum se poate remarca în versurile oximoronice, cu valoare hiperbolizantă: „Prea dulce e amarul din dragostea sublimă / Prea cald este şi frigul ce inima-mi alină / Prea neagră e lumina din mintea mea felină” („Nu ştiu”).

În cuprinsul volumului, erosul apare asumat integral, într-o manieră neoromantică, din care nu lipsesc accentele patetice (respinse vehement de către avangardişti şi de către urmaşii lor postmodernişti): „Am să te-aştept în fiecare seară / Şi zece vieţi tot nu mi-ar fi de-ajuns / Căci te iubesc la fel ca-ntâia oară” („Iubire fără margini”). Acestui gen de discurs liric îi sunt contrapuse texte concepute pe un ton mai lucid şi mai sarcastic, unele cu valoare aforistică: „În neant se reîntorc iubirile de-o seară / Născute din greşeală, sub negru văl de patimi” („Sub semnul întrebării”). O reflexivitate de inspiraţie existenţialistă planează peste versurile din volum, elementul metafizic de natură religioasă fiind substituit cu o mitologie a Erosului, respectiv cu o metafizică a însuşi actului Creaţiei poetice. Doar pe alocuri zvâcneşte discret, în aceste versuri, câte o aripă de înger, în rest autoarea se confruntă cu frământările specifice omului contemporan, sortit să vieţuiască şi el, precum tragicul Iona din piesa lui Marin Sorescu, cum poate într-un „ermetic univers”, şi mult prea conştient de limitele sale individuale şi generice. Aşa cum îi stă bine unui autor de azi, textele autoreferenţiale nu lipsesc nici ele din repertoriu, având chiar o anumită recurenţă, semn evident că poeta este mereu conştientă şi preocupată de actul creaţiei, nicidecum o versificatoare naivă: „Sunt patriot convins / În ţara lui Celest / Cu dreptul de-a visa / Şi drept să construiesc, / Pictând cuvinte mute / Pe albul din hârtii…” („Cetăţean de drept”).

Privită în ansamblu, cartea de debut a Luminiţei Scotnotis certifică o reală vocaţie literară, care se cuvine urmată în continuare şi reconfirmată prin noi cărţi de versuri.

14 martie 2008

DANIEL DRAGOMIRESCU

________________________

28 Iulie 2008 - Dumitru Dumitraşcu: „Labirintul artei – convorbiri de atelier“, Editura Fundaţiei Culturale „Forum” Cluj (Al. Florin Ţene)

Urmăream de-a lungul ultimelor două decenii interesantele interviuri cu artiştii plastici, realizate de Dumitru Dumitraşcu, un mare iubitor de artă, el însuşi pictor, publicate în revistele „Steaua” şi „Tribuna”, şi iată că aceste mărturii de atelier au fost publicate de Editura Fundaţiei Culturale „Forum” Cluj, 1998, între coperţile unei cărţi intitulate sugestiv Labirintul artei – convorbiri de atelier.

Medicul, profesorul şi omul de ştiinţă Dumitru Dumitraşcu, autorul cărţilor „Trepte spre ştiinţă”, Editura Dacia, 1974, Medicina între miracol şi dezamăgire”, Editura Dacia, 1986, inscripţii, Editura Litera, 1989, „Triumful lui Icar” – eseu despre autoformare Editura Didactică şi Pedagogică Akademos, 1994, reuneşte în „Labirintul artei” 16 interviuri cu tot atâţia pictori şi sculptori. Cartea este o rază de lumină în labirintul creaţiei plastice pentru a ne însori mai bine mesajul ei.

Dumitru Dumitraşcu recuperează şi în aceeaşi măsură pătrunde adânc în intimitatea gândurilor artistului, prin întrebări subtile şi complementare, sincere şi la obiect ce stârnesc apetitul destăinuirii.

Arta care de-a lungul istoriei milenare a omenirii reflectată trăirile şi existenţa, înfrumuseţând-o, este un miracol al îndumnezeirii omului.

Autorul, în cuvântul, Către cititor, subliniază că arta ne poartă într-un univers paralel, un univers la alegere, mai aproape de idealul fiecăruia”. Ea ne ajută să coagulăm, sunetele interioare pentru a înţelege mai bine trecerea noastră prin această lume.

Cartea se deschide cu interviul luat pictorului Gheorghe Apostu care, sondând şi studiind legendele, baladele şi cântecele bătrâneşti, iconografiază timpul în oameni de care se apropie cu sfiiciune pentru a recrea lumea şi a se manifesta aşa cum este ea”.

„Pictura şi poezia se întâlnesc şi se sprijină reciproc” la Teodor Botiş, Ele se urmează, se interferează, coagulând o anumită tensiune prin ritmuri i prin dozarea elementelor componente”.

„Lupta cu răul nu poate înceta la Marcel Chimoagă care, prin gravurile sale, aşa cum mărturiseşte, satisfac mai din plin nevoia de volum”.

Aviditatea după peisaj, goana după vibraţiile luminii sunt la Aurel Ciupe ca apa şi aerul. Descoperirea materialului este primul element al creaţiei, după care acesta îţi dictează tabloul”.

Jocurile de culoare, lumină şi umbre, au născut metaforele. Imprimarea culorii la Alexandru Cristea este o modalitate de exprimare în care descoperim şi redescoperim nostalgia necunoscutului ce rămâne perpetuu în noi.

Căutarea echilibrului şi trăinicia este pentru Vasile Crişan o şansă spre frumuseţea subiectivă şi niciodată întreagă.

Arta Gavril Gavrilaş este un modelator al spiritului, un transmiţător al elementelor de cunoaştere, de cea mai diversă natură.

Sculpturile lui Eugen Gocan exprimă fascinaţia pentru patina vremii unde cuminţenia pământului este efectul evanghelizării trăirilor interioare, în schimb pictoriţa Iulia Hălăucescu, din Moldova are convingerea că atât timp cât există artă, să nu ne temem pentru omenire”. Acuarelele acestea sunt o descoperire a sinelui.

Sentimentele ţâşnesc firesc la sculpturile lui Constantin Lucaci, ele difuzează în jur armonie, iar la pictorul Alexandru Mohy arta este iubire, căutare, mişcare şi putere de exprimare.

Frumuseţea sufletului emană din sculpturile lui Vasile Rus Botin, iar pentru Ioan Sbârciu pictura este mai aproape de filosofia decât de muzică.

Setea de cunoaştere, de a învăţa mereu are o importanţă vitală la Ioan Sima, în schimb la Paul Sima trăirile spiritului sunt expresia momentului.

Experienţa primordială este modul la care se întoarce mereu pictorul Liviu Suhar.

Fluiditatea întrebărilor, ştiinţa subtilităţii, tehnica intertextualităţii sunt doar câteva elemente folosite cu talent de către Dumitru Dumitraşcu în „Labirintul artei, ceea ce ne face să afirmăm că autorul are o percepţie educată a artei. Labirintul artei rămâne un document al căutărilor artiştilor intervievaţi, care sunt, chinurile lui Neasus, unde atât întrebările, cât şi răspunsurile sunt fuziuni ale unor arderi interioare.

AL. FLORIN ŢENE

_______________________

25 Iulie 2008 - Allora Albulescu – „Patimile pianinei“, Editura Nouă, Bucureşti, 2007 (Const. Miu)

Placheta de versuri semnată de Allora Albulescu – Patimile pianinei, Editura Nouă, Bucureşti, 2007 8scoasă sub egida Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) – evidenţiază un aspect mai puţin abordat de postmodernişti: ironia înţelegătoare faţă de teroarea banalului cotidian, care duce la depersonalizarea individului.

De altfel, aceasta este şi problematica abordată cu mijloacele poeticului, în cartea mai sus amintită. Allora Albulescu surprinde aici, cu minuţiozitate, fazele premergătoare depersonalizării, starea ca atare şi atitudinea eu-lui poetic. Bunăoară, în Stare premergătoare, pierderea identităţii e văzută ca o acţiune egalitaristă: „Mi-aşez trăsăturile feţei/ şi circumvoluţiunile minţii/ să semene cu ale lor,/ îmi sincronizez dinţii/ cu clănţănitul comun/ din mijlocul pieţei/ (…) Mă descotorosesc de propria identitate/ ca de un înveliş străin…” (p. 9). Citind cu atenţie acest fragment, suntem tentaţi să credem că acţiunea venită din partea eu-lui poetic este voluntară şi liber aleasă, nu impusă. Dovadă registrul verbal – două verbe relevă, fără echivoc, acest aspect: „sincronizez” şi „mă descotorosesc”. Ne-am fi aşteptat la o acţiune de frondă faţă de această tendinţă generală…

Dez-egotizarea (cum inspirat îşi intitulează poeta o creaţie) vizează habitudinea ca manifestare a resemnării – atitudine pasivă urmărită de păpuşari, căci cei care acţionează ca la comandă sunt biete marionete: „Te-nveţi cu gândul/ că nu ţi se mai spune/ pe nume sau că/ numele tău/ s-a desensualizat,/ s-a desenzualizat,/ că nu-l mai ai/ sau nu-i mai aparţii” (Jertfă pentru vină, p. 18). Să reţinem că la nivel gramatical, ideea pierderii identităţii este marcată prin folosirea acelui tu impersonal, de care vorbeşte Tatiana Slama Cazacu. Habitudinea înseamnă şi practicarea unei religii a banalului, repertoriul fiind în vogă: „…obişnuiam să ne adunăm/ În jurul samovarului/ (…) Sporovăind cu câte un vecin/ (…) Despre viitorul spectaculos/ Al lumilor de-apoi,/ Despre coloana sonoră a realului/ (…) Radiaţi cu teama că trăim/ În scenariul altcuiva?” (Starea de a fi, p. 10).

Gâlceava privighetorii oarbe cu lumea arată o fiinţă care de astă dată ia atitudine faţă de hiatusul existenţial, relevat în această creaţie prin intermediul unor întrebări retorice, structurate pe antinomia eu/ voi – semn evident că poeta nu acceptă resemnarea: „Ce caut eu amestecată/ în zaţul cafelei/ din ceştile voastre/ în care aruncaţi/ chiştoace de vorbe?/ (…) Ce ştiţi voi despre/ durerea mea/ jumătate dreaptă,/ despre gleznele/ de căprioară ale rimelor/ ce mă hăituiesc/ printre cântecele de leagăn/ ale mamei?” (p. 28, 29).

Poeta se vede nevoită să suporte cu stoicism teroarea materiei, concretizată în obiectele casnice: „Din nou toate lucrurile lucrează/ împotriva mea,/ de parcă le-aş fi/ pricină de poticnire,/ obiectele mă bârfesc pe la colţuri,/ uitându-se urât, cu priviri ascuţite/ (…) şi gura lacomă a frigiderului/ şi a plitei mereu încinse/ în cuptorele iadului,/ şi ochiul aragazului nesăţios,/ şi indecentele uşi de şifonier goale/ din care hainele s-au strămutat/ în lumi cu molii mult mai bune…” (Persecuţia gândacilor de bucătărie, p. 30).

Idiosincrazii romanţate afişează ostentativ ironia înţelegătoare – singura modalitate de contracarare a banalului cotidian care terorizează spiritul: „zâmbiţi,/ vă rog,/ nu uitaţi,/ ţineţi-vă departe/ de boli/ boli,/ nu vă permiteţi/ nici un pic de moarte,/ nu cumva/ să-ndrăzniţi/ să clănţăniţi,/ să icniţi,/ să oftaţi,/ să respiraţi,/ să alunecaţi/ pe-o coajă de banană,/ de la etajul trei/ al fanteziei !” (p. 34, 35).

CONST. MIU

_______________

24 Iulie 2008 - Mircea Popa: „Spania descoperită de români“, Ed. Dacia din Cluj-Napoca (Maria Vaida)

Constatăm cu bucurie că în ultima vreme sunt tot mai frecvente volumele care aduc un aport considerabil la întărirea relaţiilor dintre culturile ţărilor romanice, fapt ce prilejuieşte o mai bună cunoaştere a popoarelor lumii, vorbitoare de limbi romanice, iubitoare şi producătoare de valori umaniste. Criticul şi istoricul literar, prof. dr. Mircea Popa (după ce anul trecut a scos volumul Sub semnul Franţei la Editura Eurograph) a publicat în acest an, 2007, la Ed. Dacia din Cluj-Napoca, un volum antologic de proză intitulat: Spania descoperită de români. După cum se menţionează şi pe prima filă, cartea a apărut cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Român, în colecţia Discobolul a prestigioasei edituri clujene, aspect notabil privind preocupările acestei instituţii de cultură. În literatura română, interesul pentru cultura spaniolă se manifestă de timpuriu, prin Nicolae Costin, fiul cronicarului Miron Costin, aflăm din Prefaţa cărţii semnată de coordonator, istoricul şi criticul literar Mircea Popa, ale cărui cercetări au schimbat nişte graniţe în periodizarea literaturii române din epoca veche. Este regretabil însă faptul că nici o instituţie cu putere de decizie nu a hotărât introducerea preţioaselor descoperiri ale domniei sale în manualele şcolare, spre folosul nostru al tuturor.

După opinia competentă a coordonatorului acestei interesante antologii, există două căi de expresie a promovării cunoaşterii dintre cele două popoare, român şi spaniol: prima este calea livrescă, aceasta facilitând o cunoaştere indirectă, iar cealaltă, considerată o cale directă, se materializează prin călătorii sau sejururi în spaţiul iberic ale unor scriitori români fascinaţi de misterul maurilor. Din prima categorie, cea livrescă, fac parte, după cum reiese din studiul reputatului critic, un şir de scriitori români, începând cu N. Costin, fără a-i introduce în prezenta antologie pe unii care nu au fost oameni de cultură, dar care au scria despre Spania. Aflăm că, după traducerea Ceasornicului principilor sau despre viaţa împăratului M. Aureliu realizată de fiul cronicarului umanist Miron Costin, a urmat Critil şi Andronic, „un romanţ” tradus în româneşte, al scriitorului Balthasar Gracian, din păcate fără să ştim numele traducătorului, iar apoi Selestina, „poveste ispaniolească” rămasă în manuscrisele academice cu nr. 452 şi 474, prelucrare atribuită lui Costache Negruzzi. Serdarul Barbu Tempeanu traduce în 1839 Întâmplările lui Lazarilă Torma(El Lazzarillor de Tormes), dar şi acesta rămâne în manuscris, deci aria de circulaţie a operei este foarte restrânsă.

Mai norocoasă este capodopera Don Quijote a lui Cervantes, tradusă de Ion Heliade Rădulescu în 1840 şi publicată în revista Curierul de ambe sexe, cu o prezentare a scriitorului Miguel de Cervantes Saavedra (a cărui viaţă a fost chiar mai aventuroasă decât a vestitului său hidalgo) şi un Prolog realizat de scriitorul român care înţelege valoarea inestimabilă a operei traduse. Romanul este apoi tipărit de scriitorul paşoptist în două volume. Prin publicarea în presă şi tipărire se obţine extinderea ariei de informare în toate provinciile româneşti, dar mai ales la Bucureşti. Este rândul altor intelectuali români din secolul al XIX-lea să aibă preocupări hispaniste, de data aceasta obţinute pe cale directă, prin călătorii (Mihail Kogălniceanu, 1846; Vasile Alecsandri, 1953), sau studii la Universitatea din Madrid (Andrei Vizanti, Ştefan Vârgolici, 1865-1868). O altă lucrare, semnată de de Ion Codru-Drăguşanu, Peregrinul transilvan este trimisă Academiei Spaniole din Madrid, prin intermediul „lingvistului Pedro Felipe Monlau, care era familiarizat cu limba noastră şi care a subliniat latinitatea şi frumuseţea acestei lucrări, făcând numeroase referiri la materialul lingvistic furnizat de cartea lui Drăguşanu. Ion Codru Drăguşanu este astfel cel dintâi scriitor român prezentat şi recomandat de Academia Real Espagnola, ceea ce nu e un merit de trecut cu vederea.”

Scriitorul Mihail Kogălniceanu este inclus în antologie cu lucrarea Notes sur l Espagne, 1846 (din iunie până în septembrie), profesorul Mircea Popa considerând că un popor poate fi cunoscut prin surprinderea sa în intimitatea directă şi nefalsificată, chiar frapantă uneori. Mărturisirea mentorului Daciei literare este încântătoare: „Crează-mă, am o simpatie pentru Espana, o iubesc ca ţara mea, îi sunt foarte îndurător pentru metehnile sale. În toată scrierea m-am ferit de personalităţi. Este un popor cu mari virtuţi”. Se adeveresc aici afirmaţiile coordonatorului, cum că Spania este un univers fascinant, iar lucrarea de faţă este o pildă vie a acestui adevăr, confirmând, dacă mai era necesar, utilitatea acestei antologii.

Foarte interesantă ni se pare relatarea lui Vasile Alecsandri, care se referă la întâlnirea sa cu scriitorul francez Prosper Merimee, tovarăşul său de călătorie prin Cadix, Sevilla, Cordova, Grenada. Discutând despre familiile de gitanos de pe dealurile din faţa Alhambrei, francezul descoperă că poetul rus Puşkin a introdus în poemul Ţiganii un cântec popular românesc, despre care francezul crezuse că este al rusului. Replica este de-a dreptul comică: „Diable de Pouchkine! L-am admirat 15 ani cu un giuvaer străin la gât.” Acelaşi autor român, în volumul Călătorie în Africa, menţionează: „Dintre toate modurile de călătorit, cel mai plăcut şi mai comod este fără îndoială malposta [...] Malposta nu primeşte decât doi călători, fiind menită a duce corespondenţa cu cea mai mare repeziciune; ea face tot drumul în fuga cailor, zi şi noapte, fără a se opri nicăieri mai mult de cinci minute.” Spaniolul de azi, cred că va face mare haz de acest tip de călătorie arhaică, cu poştalionul… Un alt motiv, umorul, pentru care cartea se citeşte cu plăcere, alături de diversitatea stilurilor pe care le îmbină specificitatea autorilor antologaţi.

Poetul pătimirii noastre suferă în Spania din cauza lipsei de vegetaţie. De aceea lui i se par triste toate oraşele hispanice:”Pământul galben sterp.”; Până la Valladolid- în ţara asta nu se poate cânta: Frunză verde fiindcă nu este. Nici o semănătură.; Trist- părăsit…case crăpate- balcoane luminate de câte o pereche de ochi negri, ochii spaniolelor.; Aspect trist. Pe la colţuri cerşetori- în Prado dorm lungiţi o mulţime. Oameni leneşi. Lumea de altfel gentilă, cum se cade. Solemni. Vestita politeţă spaniolă.; Şiret sufletul arab. Monumentalitatea rezultată din efecte optice.; Totul făcut din ghips. Nu-i marmură. Aceeaşi şiretenie arabă- de-a salva totul prin mijloace optice.; Spania e distrusă de popi. Bietul popor cu fantazia lui meridională inundată de strălucirea argintului şi de culoarea praporelor- când va face o revoluţie”? Octavian Goga priveşte cu ochi critic toate aspectele care-l surprind neplăcut, la vremea aceea. Stilul telegrafic denotă dispoziţia sufletească, tristeţea, dar şi graba notaţiei făcute între două trenuri. Ce-ar spune oare azi despre evoluţia poporului spaniol care a renăscut din cenuşă ca pasărea Phoenix?! Şi ce comparaţie se poate face azi, când mii şi mii de români au plecat să lucreze în Spania, s-au stabilit acolo pentru că aici nu aveau aceleaşi oportunităţi. O, visătorule, prietene, frate…

Selecţia textelor este un pariu câştigat deja de către criticul clujean, al cărui „ochi” e format similar structurii ochiului de greier, care permite vederea complexă şi centrată pe obiect. Deţine profesorul Mircea Popa un al treilea ochi, în frunte, ca zeul Shiva, ce-i facilitează o viziune de ansamblu asupra literaturii astfel că desface ca un joc de puzzle operele unor scriitori pentru a le re-crea prin diversităţi poziţionale ? Se pare că da, iar imaginea nou-creată are valoare de palimpsest, lectorul descoperind sub prima „pictură”, cea mai recentă, alta şi alta, mai veche şi mai preţioasă decât prima, autorii fiind: Nicolae Iorga (O mică ţară latină: Catalonia, Două conferinţe despre Catalonia, Câteva ore în Spania), Mihai Ralea (Memorial. Note de drum din Spania), Al. Popescu- Telega (Oraşe spaniole), Romulus Cioflec (Cutreierând Spania), Liviu Rebreanu (Itinerar spaniol), Marin Tican Rumano (Spania, azi), Geo Bogza (Obrazuri spaniole), Adrian Marino (Ole, Espana!), Valentin Silvestru (1000 de ore în Spania), Ion Vianu (Un episod catalan). Sunt doar câteva nume din care criticul a selectat opere integrale sau fragmente excepţionale, referitoare la Spania.

Din toate acestea, ca dintr-o imagine de mozaic arab se conturează o Spanie de suflet, un popor care-şi merită nobleţea şi ştie cum să şi-o poarte. Dovadă este oglindirea imaginii culturii hispanice în ochii călătorului român prin spaţiul iberic. Confirmată de observaţia istoricului Nicolae Iorga: „Cum nu e nimic turbulent şi dezmăţat, nimic trufaş şi sfidător în atâta omenime care se mişcă grăbită din loc în loc(…) tot aşa nu e nimic nervos, iritat, mânat din urmă de şfichiul grabei. Oameni de o desăvârşită cuviinţă mergând până la amabilităţile care aiurea de mult a ieşit din modă. Şi aspectul însuşi al acestor oameni de treabă (…) e atrăgător prin varietatea lui.”( vezi p. 121, N. Iorga, III.Barcelona). Aşa sunt oamenii. Iar locurile sunt mirifice: „Măslini foarte verzi, smochini pletoşi, arbuşti lăsaţi pe vine în ţărâna sfărâmicioasă. Pini umbroşi. Chiparoşi de un verde închis, cu o coroană prelungă şi atât de deasă, încât razele n-o străbat. Casele albe îţi ustură privirea.”(vezi p. 328, Valentin Silvestru, 1000 de ore în Spania).Cartea profesorului Mircea Popa este o admirabilă invitaţie la voiaj prin spaţiul iberic. Ole! Ola! Sau cum spunea domnia sa: „Când viaţa ne-o lovi din faţă / Şi nu vom şti cum riposta / Un singur lucru ne rămâne: / Castelele din Spania…”Mulţumim, domnule profesor, pentru că ne oferiţi această Spanie de suflet! Antologia aceasta ar merita, cu siguranţă, o ediţie bilingvă la care să aibă acces şi lectorul spaniol…

MARIA VAIDA

Mircea Popa, Sub semnul Franţei, Ed. Eurograph, Cluj-Napoca, 2006, colecţia „Arcade”, 315 p.

Mircea Popa (coordonator), Spania descoperită de români, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 2007,colecţia „Discobolul”, 359 p.

Andrei Vizanti, Breve noticia la Historia de la Rumania.Thesis sostenida por A. Vizanti en el acto de recibier el grado de licenciado en la Facultad de Filosofia y Letras, Madrid, 1868

Ştefan Vârgolici, Minunata poveste a iscusitului hidalgo Don Quijote de la Mancha în Mircea Popa, Spania descoperită de români, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 2007, p. 8

Mircea Popa, Spania descoperită de români, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2007, p. 9

Mihail Kogălniceanu, Notes sur l Espagne, 1846, în Mircea Popa, Spania descoperită de români, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2007, p. 42.

V. Alecsandri, în Mircea Popa, Spania descoperită de români, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2007, p. 99

Ibidem, p. 105

Ibidem, p.112- 118.

_________________

23 Iulie 2008 - Ticu Leontescu: „Iaşii în… Haiku”, Editura Marineasa, Timişoara, 2007 (Florin Contrea)

Poetul TICU LEONTESCU ne oferă în placheta sa de versuri: „Iaşii în… haiku”, (Editura Marineasa, Timişoara, 2007), o viziune esenţială a unui „topos” istoric şi cultural de excepţie. Nu pot decât să confirm ceea ce EUGEN DORCESCU afirmă pe ultima copertă a volumului, despre acest: „ … poet discret şi delicat. El are… simţământul empiric… intuiţia şi conştiinţa scripturistic educată, a ceea ce înseamnă temeinicie, perenitate şi valoare”.

Autorul a ales aici un gen poetic de sorginte extrem orientală, în formă fixă, dar totuşi, uşor adaptat limbii şi culturii noastre. Pe undeva el se apropie de aforism, dar şi de pastelurile lui Vasile Alexandri, care, ce-i drept – sunt mai amplificate, – dar cam în acelaşi registru stilistic.

Prozatorul nipon Natsume Soseki scria undeva despre poezia numită „haiku”, precum că ar fi o poezie fixă, în cinci silabe şi două teme poetice obligatorii: trecerea timpului şi cel puţin, un singur element de natură. Poetul identifică în mediul său înconjurător un „genius loci” - (după afirmaţia lui Ernst Robert Curtius) – sacru, esenţial, - pe care îl transpune în versuri pe un manuscris caligrafiat. Cititorul avizat, procedează invers: prin intermediul cuvintelor poetului se reîntoarce cu sufletul şi se integrează exact în acel „genius loci” iniţial, ales de poet.

Ticu Leontescu gravitând cu trenul între Timişoara şi Iaşi, – capitală a spaţiului nostru moldav, alege – spre a le evoca, – ecouri, momente, locuri şi personalităţi cu statut de emblemă istorică şi spirituală. De exemplu: Voievodul Dimitrie Cantemir, „Ca el – cărturar,/ mai rar. Un encicloped - / Erasmus de… Iaşi” Este evocat aici cu sensibilitate şi emoţie un destin unic, o erudiţie de invidiat şi un întemeietor de mare literatură.

Ca într-un film istoric ni se perindă apoi, prin faţa ochilor noştri fermecaţi, „Rădvane, caleşti, / feţe sfinte, feţi domneşti - /princiare nunţi”, în curtea mânăstirii „Sfântul Nicolae Domnesc”; pentru ca mai apoi, în poemul „Schitul Tărâţă”, scriitorul să se simtă; „Ca un surghiunit, / Doamne-n Tine mă ascund / precum într-un… schit.”

Măiestria poetului este deplină mai ales în găsirea celor mai… „potrivite” slove şi cuvinte în funcţie de tema aleasă, de crearea unei atmosfere poetice elevate, adecvate acelui loc ideal, unic şi inconfundabil pe care şi l-a ales, şi de realizarea unei armonii depline între imagine - (de remarcat splendida evocare grafică semnată de Mirela Cosovanu), - vers şi… muzică interioară.

Cu modestie şi râvnă de bijutier, scriitorul dezvoltă, într-un spaţiu aparent restrâns, o structură vastă şi – paradoxal spunând, – chiar „grandioasă”. Ca exemplu: „Anticar (iat)”; „Modest, dar cochet - / teatru de… buzunar şi / umor – plin carul.”

După anterioarele sale volume de poezie: Răstignită iubirea şi Plâns transfigurat apărute la aceeaşi Editură timişoreană, Marineasa, în anii 2004 şi 2005, după premiul „Dosoftei” la Festivalul Internaţional de Creaţie literară religioasă „Lumină lină”, Timişoara, la 14 septembrie 2006, prezentul volum reprezintă încă o treaptă întru consolidarea măiestriei sale poetice de înaltă calitate artistică.

Această enciclopedie poetică esenţială ne întăreşte sufleteşte acum şi aici, în acest spaţiu şi timp istoric zbuciumat de tot felul de seisme şi vijelii pe care – iată, – suntem cu toţii sortiţi a le străbate. Pentru amatorul de poezie de calitate, este un prilej de aleasă bucurie, pe care o aşteaptă de multă vreme.

FLORIN CONTREA

___________________

22 Iulie 2008 - Vasile Ghica: „Nasc şi la Tecuci oameni”, Editura PIM, Iaşi, 2008 (Corneliu Stoica)

Să elaborezi un dicţionar al personalităţilor unei unităţi teritorial-administrative ca municipiul Tecuci nu este deloc uşor. Chiar dacă ştim că oraşul acesta de pe malul Bârladului, atestat documentar la 1 septembrie 1435, nu este atât de mare şi populaţia sa nu depăşeşte numeric pe cea a cartierului gălăţean „Dunărea”, de pildă. Scriitorul Vasile Ghica nu s-a mulţumit însă numai la perimetrul Tecuciului, urbe cu o viaţă cultural-artistică destul de bogată şi cu intelectuali foarte inimoşi, el a avut în vedere localităţile fostului judeţ Tecuci. Pe lângă nativii acestor aşezări, după cum însuşi mărturiseşte, i-a avut în atenţie „şi pe cei care şi-au legat temporar destinul de aceste locuri”. Aşa s-a ivit cartea „Nasc şi la Tecuci oameni”, titlu care îl parafrazează pe Miron Costin. Ea cuprinde articole dedicate unui număr de peste 400 de personalităţi manifestate în diferite domenii: învăţământ, cultură, literatură, artă plastică, muzică, teatru, publicistică, medicină, armată, justiţie, ştiinţă, biserică, tehnică, sport etc. „Nu ne-am putut opri numai asupra personalităţilor de prim-rang, notează Vasile Ghica în Prefaţă, ci asupra acelor destine care au reuşit să facă ceva mai mult decât semenii lor, considerând că niciun strop din împlinirile acestor oameni nu merită să intre în uitare. Încercăm, de aceea, să le urcăm izbânzile, la vedere, pe soclul meritat, animaţi de speranţa unor germinări viitoare în sufletele şi în minţile celor ce vor veni”.

Ce l-a îndemnat pe Vasile Ghica să elaboreze acest dicţionar enciclopedic? Scriitor cu un bogat palmares editorial (în fişa sa am numărat nu mai puţin de 15 volume publicate de literatură pedagogică, beletristică, aforisme), bun cunoscător al valorilor pe care zona de sud a Moldovei le-a dat în decursul timpului, el a simţit că „pentru omul zilelor noastre cultura nu mai este o prioritate”, că „ţinta absolută a pragmatismului actual este confortul şi consumul de bunuri materiale şi instinctuale”, că „spiritul rămâne un moft în bătaia tuturor ironiilor”, că „este preferat divertismentul de proastă calitate propagat furibund de media comercială”, că „desacralizarea, demitizarea, sexualitatea, drogurile, violenţa, robotizarea şi alte «corigenţe» ale epocii conduc spre alienare”. Toate acestea nu puteau să-i producă unui intelectual rafinat ca Vasile Ghica decât frisoane, nelinişti, conştientizând că mai ales pentru tinerii de azi şi de mâine valorile ţinutului în care trăiesc rămân undeva în umbră, se pierd în negurile uitării şi ignoranţei. De aici iniţiativa de a alcătui un dicţionar enciclopedic, sperând să-i poată „convinge, într-o oarecare măsură, pe tineri că pe aceste meleaguri au bătut inimi mari, au ţâşnit minţi strălucite, s-au edificat cariere geografice de excepţie, că au existat şi există încă valori, că ar fi regretabil dacă, între aceste repere morale şi generaţia tânără de astăzi, s-ar instala o zonă aridă, o neantizare generată de neînţelegerea sensului vieţii, de nepăsare şi de lene”.

Pornind de la astfel de realităţi, de la propriile idei nobile, bine justificate, Vasile Ghica a scris o carte pe măsură. În „Nasc şi la Tecuci oameni” găsim informaţii foarte utile pentru cunoaşterea celor peste 400 de personalităţi: date de identitate, studii, domeniul în care s-au manifestat, activitatea desfăşurată, faptele ce caracterizează profilul individual al fiecăruia, lucrări de specialitate, opera realizată, performanţe personale, premii şi distincţii, referinţe critice, bibliografie etc. Parcurgând filă cu filă întâlnim nume celebre, precum Costache Conachi, Costache Negri, Calistrat Hogaş, Anghel Saligny, Smaranda Brăescu, Gheorghe Petraşcu, Victor Ion Popa, Iorgu Iordan, Tudor Pamfile, Hortensia Papadat-Bengescu, Vasile Pârvan, Anghel Rugină, Pamfil Şeicaru, Ştefan Petică, George Apostu etc., dar cele mai multe le descoperim acum pentru prima oară sau le redescoperim într-un context nou. Chiar un cunoscător avizat al culturii naţionale are surpriza faptului inedit sau constată că unele nume pe care le cunoştea aparţin arealului geografic al Tecuciului. Foarte multe articole dedicate protagoniştilor cărţii sânt însoţite de fotografia fiecăruia, astfel că cititorul, parcurgând textul, are în faţă şi imaginea vizuală a celui în cauză.

Demersul întreprins de profesorul-scriitor Vasile Ghica, prin elaborarea şi tipărirea pe cheltuiala proprie a acestei lucrări de o însemnată valoare, merită toate laudele. Dicţionarul său este o apariţie editorială de referinţă nu numai pentru cultura locală, ci şi pentru cea naţională, un instrument de lucru foarte util, pe care-l pot utiliza atât specialiştii, cât şi elevii, dascălii, oamenii simpli şi toţi cei care doresc să ştie care este contribuţia ţinutului Tecuci la patrimoniul spiritual al României şi, de ce nu, al mapamondului.

CORNELIU STOICA

__________________

21 Iulie 2008 - DAN BRUDAŞCU: „VOICES OF CONTEMPORARY ROMANIAN POETS“, Editura Sedan, Cluj-Napoca, 2007 (Victoria Milescu)

Între numeroasele culegeri şi antologii alcătuite pe cele mai diverse criterii se află şi Voices of Contemporary Romanian Poets, o antologie de poezie română contemporană, selecţia şi traducerea integrală şi exclusiv în limba engleză fiind semnate de Dan Brudaşcu, poet, prozator, jurnalist, editor, traducător, om politic, un neobosit şi ardent susţinător şi promotor al valorilor culturii româneşti peste hotare. Dan Brudaşcu din Cluj-Napoca poate fi considerat una dintre cele mai avizate persoane în selectarea şi traducerea în engleză a poeziei româneşti având o bună cunoaştere asupra poeziei mondiale căci în decurs de ani a tradus în limba română peste 8oo de poeţi din întreaga lume. Traducând creaţiile unor poeţi români într-o limbă de circulaţie universală, le-a mărit suprafaţa de receptare arătând că avem o poezie valoroasă, cu un glas distinct în marele concert globalizant.

Antologia cuprinde 185 de poeţi diferiţi ca vârstă, stil, şcoală literară, derulându-se în ordine alfabetică, acoperind aproape toate zonele ţării. Unii sunt mai cunoscuţi, alţii mai puţin cunoscuţi, iar câţiva dintre ei nu mai sunt printre noi. Selecţia ilustrează, potrivit intenţiilor antologatorului, evoluţia poeziei româneşti oferind mostre reprezentative pentru lirica ultimelor decade ale secolului XX şi prima decadă a secolului al XXI-lea. Nu ştim cât de mare este impactul unor astfel de eforturi individuale de exportare a poeziei noastre de azi, dar ele aduc în discuţie din nou problema traducerii sistematice şi organizate a literaturii române sub egida unor instituţii abilitate cu resurse profesionale şi financiare adecvate. Traducerile sporadice şi la nivel de individ reprezintă un lucru salutar dar insuficient, căci România este o ţară bogată din punct de vedere literar, şi, aşa cum şi-a propus să demonstreze şi Dan Brudaşcu în antologia sa, în România există poezie, o poezie ce poate sta fără inhibiţii în faţa lumii întregi. Da, poezie mai există încă.

Nota redacţiei:

Antologia Voices of conteporary Romanian poets a fost, până acum, prezentată la Târgurile internaţionale de carte din Frankfurt (Germania), Milano (Italia) şi Calcutta (India). De asemenea, ea a fost solicitată şi difuzată în SUA, Canada, Germania, Italia, Elveţia, Suedia, Marea Britanie, Franţa, Israel, Coreea de Sud. Se află deja în fondurile bibliotecilor naţionale sau ale unor universităţi renumite din ţările menţionate. Deci eforturile de câţiva ani ale traducătorului, dr. Dan Brudaşcu, Honorary Adjunct Professor al Universităţii Districtului Columbia (S.U.A.), nu sunt deloc zadarnice, cititori din întreaga lume putând cunoaşte o parte însemnată a poeziei româneşti a ultimilor patru decenii prin intermediul versiunilor reralizate de el.

Deşi ar fi un instrument util de promovare peste hotare a imaginii poeziei româneşti contemporane, nici Ministerul de Externe, nici cel al Culturii, sau alte instituţii, care sunt plătite în acest scop, dar care se ocupă de cu totul alte lucruri, nu au manifestat vreun interes, oricât de mic, faţă de acest volum antologic. Probabil pentru faptul că traducătorul nu face parte din nici una din coteriile literare sau politice la putere, nu este nici homosexual, nici francmason, nici membru al vreunei alte organizaţii secrete agreate de potentaţii politici sau literarari actuali.

Deloc descurajat de reacţia ostilă, inclusiv la nivelul unor filiale ale Uniunii Scriitorilor, traducătorul, alături de doi importanţi poeţi sud coreeni, a realizat o selecţie de poeţi români contemporani ale căror creaţii sunt cuprinse într-o antologie ce va apare, în cursul lunii iulie 2008, în limba coreeană, la Seul.

VICTORIA MILESCU

______________________

18 Iulie 2008 - CONSTANTIN GHINIŢĂ, „EVANGHELIA DUPĂ CONSTANTIN GHINIŢĂ“, Editura Rafet (Cezarina Adamescu)

Având ca început un micro eseu semnificativ intitulat Însetat, sufletul nostru - cu un moto arhicunoscut, la fel de edificator ca şi textul însuşi: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie;/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?” – această deuteroevanghelie a lui Constantin Ghiniţă, cu un titlu atât de promiţător şi provocator în sine, ca orice text spiritual, cu trimiteri biblice, dar adânc înfipt în teluric, ceea ce-i conferă substanţă epică -, este, la o primă aruncare de priviri, cel puţin curioasă. S-a spus demult că, sacrul şi profanul coexistă în fiecare fiinţă ori spaţiu înconjurător, că sunt legate cu un cordon invizibil, ca un joc cu frânghia întinsă la maximum, unde, la fiecare capăt, o mulţime de inşi trag cu disperare, în partea lor. Şi frânghia alunecă precum butucul pe scoc, trăgând, după forţa gravitaţiei înspre pământul de unde a fost smuls. Astfel, partea de ceresc din pământesc îşi revendică dreptul şi, vorba lui Nichita: ”iar pământescul mănâncă de foame cerescul”.

Cum să tragi o linie fermă de demarcaţie între ele? Când suntem făcuţi deopotrivă, din suflet şi trup, şi suntem, de asemenea, un permanent teatru de operaţiuni, spaţiu de dispută, dacă nu chiar luptă încrâncenată între ele? Cine poate măsura cu terezia, în afară de Dumnezeu, cât pământesc şi cât ceresc există în noi, şi mai ales, cine înclină balanţa: omul, ”diavolul sau bunul Dumnezeu?”

A opera inserţii în real, cu uneltele metarealului, acest lucru încearcă să-l facă poetul Constantin Ghiniţă într-o superbă şi temerară încercare de a-şi/ de a ne desluşi semnificantul din semnificat, de a descoperi cu sau fără ansă, izvorul freatic din sufletul fiecăruia, proiectându-ne, spiritual, într-o lume, cât se poate de materială. O lume care parcă se naşte din nou, pe ruinele celei vechi, o dată cu sfârşitul bătrânului mileniu şi cu aura noului, pe puntea subţire dintre veacuri, dintre noapte şi zi, dintre clipe.

Ca un veritabil acrobat vulnerabil, ajuns la picioarele scrânciobului, cât se poate de prins în iureşul, în vârtejul alunecării, Constantin Ghiniţă se ridică şi, precum paltinul, încearcă să refacă imaginea unui vis sfărâmat: acela al Libertăţii, care, o dată câştigată, omul n-a mai ştiut cum s-o gestioneze. Ceva atât de nou, după perioada de buimăcire de dinainte, are darul să-l sperie, cel puţin. Şi nu puţini au fost (şi sunt) acei care, în dorinţa de a se redescoperi ca oameni, şi-au pierdut identitatea.

O, dacă am avea curajul, puterea lăuntrică sau dorinţa de a rămâne noi înşine, indiferent de convulsiile inerente ale istoriei!

Omul însă, ajunge să se plece-aplece precum trestia pascaliană, la orice adiere de zefir, ba mai mult, să se dea după vânt şi furtuni. Şi asta fiindcă, demult, tare demult, rădăcinile lui sunt putrede şi înfipte în pământ sterp, neroditor şi crăpat pe alocuri. Cum să astupi craterele fără să cazi în ele?

Autorul aduce în prim plan, idei de bun simţ, demne de un civism autentic, practicant şi nu doar manifest şi bun de scos ochii celor din jur.

Uneori într-un limbaj vehement, dar justificat (o, sfânta mânie îndreptăţită!) îşi spune punctul de vedere ferm şi răspicat.

Şi aşează, ori măcar încearcă să aşeze lucrurile în matca şi pe făgaşul lor.

Dar ce te faci, când lucrurile au luat-o deja razna, scăpând din frâiele Istoriei sau ale imensului şi perfidului şi zdrobitorului instrument de conducere?

Punctul său de vedere este, fără îndoială, cel al unui om de bun simţ, îndeobşte, un adevărat român, îndrăgostit nebuneşte şi iremediabil de ţară. Iar sfânta nelegiuire de a încerca, fie şi cu mijloace omeneşti, să o apere de urgiile veacului, este luată în derâdere şi catalogată drept patriotism desuet, vetust, anacronic, impracticabil. Cine mai are nevoie astăzi de patriotism, când lumea ne este larg deschisă?

Şi totuşi, filonul patriotic existent în fiecare din noi, dacă ar fi să fim sinceri

pe deplin, nu se poate să nu dea semne de înfiorare în faţa uriaşelor schimbări, nu numai de structură, de ideologie, ci şi de mentalitate. Deşi se spune că mentalităţile se schimbă mai anevoie, iată că unii şi le schimbă peste noapte, după vânt sau după vânturi.

Vorbind despre ”acest dumnezeiesc sentiment al reintegrării sufletului nostru în sufletul ei însetat de noi, patriotismul – de care unora le este ruşine -, simţi că autorul vibrează din toate fibrele sale intime, transmiţând emoţia cititorului.

Şi în acest ”noian de incertitudini”, autorul încearcă ”salvarea unicului sentiment ce nu se mai poate liberaliza: DRAGOSTEA DE ŢARĂ.

”În faţa datoriei de a fi oameni, de a fi Prieteni, de a fi mai buni,” - autorul face apel la simţul realităţii, pierdut între timp, de către cei mai mulţi.

În altă tabletă Cârtcotaşii, autorul atrage atenţia asupra ”şubrezirii relaţiilor dintre oameni, la degradarea, din cât există, a stării de civilizaţie”.

Categoriile de Frumos şi Bine, de Suflet, Prietenie, Recunoştinţă, Iubire sunt ignorate, ori rău înţelese.

Este scos în evidenţă portretul moral al „cârcotaşului”, ”un personaj pervers” care nu face altceva decât să atrofieze şi bruma de bună înţelegere între oameni.” ”Indiferent, nepăsător, crud” acesta ”se automutilează mutilând”.

Constantin Ghiniţă trage semnalul împotriva ”cârcotaşului” care ”trece printre noi”.

Până la urmă, distruşi şi surpaţi în ei înşişi ei ”devin infirmii societăţii”.

În tableta Atunci va veni sfârşitul, pornind de la pericopa biblică în care Mesia anunţă semnele veacurilor şi ale escatologiei, autorul scoate în evidenţă din nou, tendinţa oamenilor care ”furaţi prea uşor de ”miasmele poleite” ce fac horă de iele în jurul nostru, nu poate duce decât la unul din marile păcate ale prezentului, Nerecunoştinţa.”

Plecând de la cazuri reale, Constantin Ghiniţă, prin pilde şi sfaturi de bun simţ, caută să îndrepte atenţia de la cele materiale, la cele ale spiritului şi mai ales să scoată în relief floarea atât de rară a recunoştinţei faţă de binele făcut de cineva, care trebuie răsplătit tot cu bine, ceea ce constituie, conform învăţăturilor lui Hristos, Legea de Aur a creştinismului, Legea de har a Iubirii, deasupra deasuprelor legii.

Unele tablete au în vedere starea politică a naţiunii post revoluţionare, la un moment dat al Istoriei aşa cum este Nota de plată.

”Sărăcie, involuţie, grad redus de civilizaţie, răutăţi şi duşmănie, suflete chinuite de un sistem demn de milă şi jale. Fiecare pentru el! Atât auzi în jur şi orbii de noi ne însingurăm şi mai mult, ne îndepărtăm unii de alţii şi ne tăiem zilnic legăturile dintre noi şi cele cu Dumnezeu.”

Semnale despre aceste tare ale societăţii ”cu alte şi alte nenorociri care ne bat într-una la uşă, o sumă uriaşă de dezamăgiri ce nu fac altceva decât să usuce şi ultima brumă de speranţă.” ”Ehei, Românie, pasăre Phoenix…” – încheie autorul tableta cu un surâs amărui răsărit în colţurile gurii.

Apelând la înţelepciunea chinezească drept moto şi la citate din Andrei Pleşu – (”cunoaşterea nu e legitimă, decât dacă ţine cont de Dumnezeu. Dimpotrivă, cunoaşterea autonomă, ”liberă”, profană, e vinovastă şi, ca atare morală. Nu există cunoaştere valabilă fără Dumnezeu” - autorul a abordat ideea introducerii unor ore de religie în şcoală - care, spunea el, ar putea fi salutară. Pentru că, aşa cum spunea Ioan Alexandru ”Cuvântul Adevărului renaşte sufleteşte fiinţa poporului românesc.”

Problema ar fi introducerea în şcoli şi a unor noţiuni de pudoare şi ruşine.

”Dragostea – îşi continuă autorul pledoaria pro vita – este începutul lumii, sâmburele vieţii pe care Iisus îl descoperă tuturor prin jertfa Sa, cel mai frumos cântec al Omului, şi aşa cum Binele dacă-l faci cuiva nu trebuie strigat, la fel Iubirii îi trebuie intimitate şi pudoare, frumuseţea veşnică a descoperirii.”

Şi – încheie autorul pledoaria pentru păstrarea cinstei, pudoarei şi ruşinii – cu îndemnul: ”Lăsaţi copiii să se trezească în razele soarelui şi să adoarmă în Lumină”.

În tableta Fecioara Maria ieşind din icoană autorul evocă plin de emoţie figura unei fetiţe de 9-10 ani, ”un înger creşetor” care în ingenuitatea ei, cerşind la uşa bisericii pâinea cea de toate zilele, spune că visează ”cai şi flori”.

”Într-o noapte am visat raiul, aşa cred eu, că era raiul, adică un loc frumos unde zburau nişte mămici cu aripi albe pe umeri. M-au mângâiat şi mi-au dat o grămadă de bunătăţi.” ”Fericiţi cei săraci în spirit” spusese Iisus Hristos pe Muntele Fericirilor – că a lor va fi Împărăţia Cerurilor” (Mt. 5, 1-11).

Povestind visul cu Maica Domnului ieşind din icoană, ”ca şi cum cineva i-ar fi deschis uşa”, după ce-i promite că într-o zi va fi un înger ”şi nu va mai şti nici de foame, nici de sete, nici de cei care o bat şi o alungă” fetiţa spune:

”Eram tare fericită, pentru prima dată şi nu-mi doream decât să mă fac odată înger şi să intru în icoană…”

Această emoţionantă şi mică poveste, ar trebui consemnată, după părerea noastră, în manualele de religie. Şi autorul, cu lacrima strivită-n Cuvânt, ne-o dă drept pildă de iubire faţă de aproapele.

Altă tabletă spirituală, intitulată Despre pâine şi suflet se referă la ”golful din suflet”. ”Aici - spune autorul, - unde din viitor, ne vin semnale disperate pentru a salva Acum ceea ce Mâine s-ar putea să devină Nimic…”

Cu un umor subţire un fel de migdală amăruie topârceniană, autorul citează un ”Fragment dintr-un text nedatat, tradus de nişte bătrâni ce nu voiau încă, să plece de Acasă” – ”Corespondenţi voluntari trimişi în Lăuntrul Uman, confirmă temerile Agorei, prin transmiterea unor rapoarte destul de îngrijorătoare în care se anunţă o slabă producţie de grâu în majoritatea teritoriilor. Ţinându-se cont de ultima Derivă, s-a preconizat o lungă perioadă de timp de trecere spre vericalitate, dar, în ciuda promisiunilor făcute de Marele For, toate circuitele au intrat în alertă, sângele rătăceşte bolnav de tristeţe, Nepătrunsul Gol este plin de haos iar Paznicul umblă cherchelit, vorbind în dodii şi creând panică”.

Citând dintr-un fals fragment - şi oferind şi un dicţionar pentru decriptarea sintagmelor cheie, apelând la texte clasice din John Fowless (Magicianul) şi la Psalmul 42, 1,2: ”În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre Tine, Doamne. Însetat e Sufletul meu spre Dumnezeul cel viu: Când voi veni şi mă voi arăta feţii lui Dumnezeu?” - autorul îşi dezvăluie părerile proprii, punând în gura unui cerşetor aceste cuvinte: ”Mă gândesc tot mai des, cât de buni ar trebui să fim ca să populăm stepa sufletului, ce cucereşte pe zi ce trece tot mai mult spaţiu în noi?”

Cuvinte. Păreri. Judecăţi. Despre suflet: ”Sufletul unei lumi care sângerează în strigăt” – (cuvintele unui tânăr de 16 ani) - spune autorul. Pentru ca, imediat să citeze un mare scriitor – Eduardo Galeano, într-un fragment memorabil: ”Sparg oul acesta şi se naşte Femeia, şi se naşte Bărbatul. Şi împreună vor trăi şi vor muri. Dar se vor naşte din nou. Se vor naşte şi vor muri din nou şi încă o dată se vor naşte. Şi nu vor înceta niciodată să se nască, pentru că Moartea e minciună”.

Pornind de la un citat veterotestamentar din Isaia LIX, 2-3 pe care şi-l alege drept moto, despre fărădelegile oamenilor care ”s-au făcut zid de despărţire între noi şi Dumnezeul vostru”, Constantin Ghiniţă – aduce în prim plan problema Păcii şi a formelor ei care au stat la baza existenţei umane.

”De fapt, - spune autorul – pacea există în fiecare lucru”. Şi de aici, un frumos fragment poetic – pretext pentru a-şi expune ideile: ”Luaţi aminte câtă pace se revarsă o dată cu răsăritul Soarelui, câtă pace se leagănă o dată cu valurile mării sau în aerul muntelui răvăşit de aromele florilor şi vântului adormit prin fâneţe, câtă pace porneşte precum corăbiile din lanurile de grâu, când te scalzi în privirea copiilor, ori prinzi cuvintele perechilor de îndrăgostiţi ce-ţi trec prin suflet păsări ale iubirii, câtă pace pluteşte peste frunţile aureolate de gânduri şi idei nobile sau se ridică din palmele bătătorite de sfânta trudă – sărbătoare din adânc mulţumire şi bucurie de a trăi – câtă dragoste, Doamne, coborând din ceruri peste prag şi masă şi somn în dreptate săvârşindu-se toate ale noastre spre marea căutare şi laudă a Păcii!”

Dar, în mod paradoxal, constată autorul, ”Chiar dacă poate ciudat şi nedrept, pacea rămâne mai departe o stare de luptă pentru apărarea ei şi a dreptului fiecărui om de a se bucura de roadele ei.”

Şi – conchide Constantin Ghiniţă: ”dacă noi nu ne splălăm sufletul şi nu ne descălţăm de gânduri pătimaşe şi egoiste (…) – atunci Pacea nu va rămâne decât o Pasăre frumoasă, închisă în colivie însă, de unde cântecul ei va fi o revărsare tristă şi dureroasă peste rănile Istoriei şi nădejdile Oamenilor.”

O frumoasă pledoarie Despre Judecată şi Îngăduinţă având drept moto, un fragment din Prima Scrisoare a Sfântului Apostol Pavel către Timotei, pretext pentru demascarea corupţiei, a tendinţei de înavuţire rapidă, a ranchiunei care ”au inundat dintr-o dată monstruos de repede piaţa umană, această Agoră(…)”

Scriitorul încheie cu o rugăciune: ”Doamne, fie-ţi milă de noi, ajută-ne să ieşim la mal… dă-ne un semn din mila şi dragostea Ta, astfel nu vom ajunge, de fapt, nu vom mai ajunge nicăieri, nici măcar să ne bucurăm de copiii noştri care ne privesc îmbătrâniţi de prevestiri.”

Un alt micro eseu este Despre împăcare – cu un citat din Ioan XV, 9-10, face apel la bucuria de a ne ierta unul altuia rănile vechi şi a ne dezlega de păcat, de a ne deschide larg casele şi sufletul pentru ca Mântuitorul să poată intra cu dragoste şi adevărată Lumină.

În sfârşit, Poetul Constantin Ghiniţă face şi o pledoarie pro domo pentru Poezia, ca o pasăre Phoenix.

Răspunzând unor scrisori la rubrica sa, autorul îşi expune cu generozitate şi sinceritate crezul său poetic.

În Floarea Ruşinii – autorul îşi alege ca pretext această floare uitată pe care, spun Bătrânii, nu a mai văzut-o nimeni. ”Dragostea a fost şi trebuie să fie sfântă!”

Poetul face apel la ”păstrarea demnităţii propriei persoane”.

Despre Recunoştinţă – un alt micro eseu aduce în discuţie, cum reiese din titlu –virtutea recunoştinţei care ”întruneşte, sau ar trebui să întrunească, toate atributele de la care pleacă sau de la care vin acţiunile noastre de care ne facem vinovaţi sau ne umplem cu lumină.”

Pornind de la Prima Poruncă din Decalog: ”Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tă şi cu toată gândirea ta. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua, asemenea ei: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” autorul relevă faptul că ”nu poţi ajunge la Dumnezeu dacă nu ajungi la tine, întâi” – idee notabilă.

”Descoperindu-te, luminând ungherele cele mai ascunse ale sufletului, spălând zilnic gândurile şi stând strajă faptelor tale, depărtând de la tine tot ce este urât – din ceea ce mai rămâne frumos şi trainic – vei reuşi să împrimăvărezi inima, cină curată în adevărul Luminii rostindu-ţi ţie şi aproapelui tău Drum devenind către viaţa veşnică”.

Idei generoase şi ample, precum Despre bucurie; Dramele democraţiei, Despre Iubire; Sarea şi mierea pământului, despre Semnele veacului; Despre Sacrificiul pentru Ţară, despre Darurile Sărăciei, despre Păstorii cei buni; despre Drumul Crucii şi despre Pericolul îndepărtării de credinţa strămoşilor, evocarea şi omagierea celor care şi Ei au dorit să fie liberi; Despre Dreptate, Pace şi Bucurie, Despre Pilda cu Întoarcerea obrazului; în sfârşit Despre Patrie, Despre Învrăjbire; Despre Făţărnicie, ca şi teme culturale precum Zodia Eminescu; Despre Prietenie şi Despre România – „Grădina Maicii Domnului”; Despre Optimism; Despre Fericire; Despre Virtutea Iubirii de semeni; Despre Iertare ( cu un moto din Rudyard Kipling –Dacă…) – despre Dragostea pentru Acasă; Despre Muncă; Despre Dumnezeu şi Poezie, în care este citată o distinsă şi mare personalitate românească: Petre Ţuţea; Despre Soartă şi Şansă; Despre Munciună; Despre nevinovata specie umană precum şi multe altele, sunt adevărate pretexte pentru omelii, tratate în aceeaşi manieră, elocventă dar discretă în acelaşi timp, în care sfaturile, poveţele, adevărurile ce decurg din citate, pătrund prin încheietura sufletului cu inima şi le fac să vibreze.

Lăsăm cititorilor plăcerea şi bunăvoinţa de a le pregusta, aşa cum merită, şi, garantăm că se vor îmbogăţi spiritual, pe măsura efortului de a le pune în practică.

Aceste tablete morale reuşesc să aprindă o luminiţă, să tragă un semnal de alarmă asupra mersului societăţii şi, în chip deosebit, asupra degradării conştiinţei.

Şi nu e lucru puţin. Până la urmă, Evanghelia aceasta inedită, cu un titlu uşor peiorativ, se constituie într-un Cod de conştiinţă morală şi civică demn de luat în seamă şi de urmat, îndeobşte, dacă n-am fi atât de orgolioşi să recunoaştem că am greşit şi că nu suntem pe calea cea Luminoasă care ne conduce la Singurul Adevăr şi Bine - la Iisus Hristos, Domnul nostru.

De fapt, cartea Domnului Constantin Ghiniţă este o radiografiere a societăţii, pe o plajă de câţiva ani, a societăţii româneşti cu bune şi rele, şi un îndemn la veghere permanentă, ca nu cumva să alunecăm de pe treptele istoriei în abisul fără de fund al osândei veşnice.

O carte mărturie. O carte documernt a unui român despre starea României post revoluţionare. O carte a unui creştin. Care nu a uitat şi nu doreşte să uite cu nici un preţ de valorile creştin, de virtuţile teologale, cele trei, dintre care, cea mai de preţ, rămâne Iubirea. (1 Cor.13).

Aceste micro eseuri spirtuale, reduse la dimensiunea unor tablete diurne, pot servi tuturor drept oglindă şi spaţiu de meditare pentru azi şi, mai ales, pentru mâine.

Frumuseţea ideilor şi sentimentelor acestui Poet, transpuse în formă – chiar dacă redusă - impusă de spaţiul editorial al unui cotidian - respiră parfumul de mosc al virtuţilor creştineşti atât de ignorate şi călcate picioarele veacului de atâţia oameni. Poate că aceste semnale ( de undeva, din Înalt?) transformă Evanghelia… într-o carte folositoare de suflet, un fel de golesciene „Povăţuiri pentru buna cuviinţă”. Şi nu e lucru puţin, dimpotrivă.

20 iunie 2008

CEZARINA ADAMESCU

___________________

17 Iulie 2008 - TITI DAMIAN: „UMBRA“, Editura Omega, Buzău, 2008 (Gheorghe Postelnicu)

Debutând în 2005 cu romanul „FAGUL”, „cronică de familie dintr-un sat de munte buzoian în timpul faimoasei colectivizări” (Tudor Cicu), remarcat pentru „maniera originală în care pune în relaţie realitatea dură cu stoicismul personajelor, totul pe un fond liric şi tragic, istoric şi mitologic” (Passionaria Stoicescu), prozatorul Titi DAMIAN vine cu o nouă carte, înrudindu-se, de data asta, cu Gib Mihăescu şi Anton Holban prin introspecţia propriului suflet, prin ştiinţa construcţiei şi prin conotaţiile date întâmplărilor (Florentin Popescu).

În acest volum, mai mult ca în cel dintâi, formaţia didactică îl influenţează sensibil pe autor. Satul, şcoala, familia există atât cât permite experienţa sa care proiectează artistic abateri mai mari sau mai mici ale naturii umane, moralizând discret. Descriind cu fineţe modurile rudimentare de gândire, le integrează în vitalitatea precară a unei perioade istorice monstruoase. Oamenii simpli devin interesanţi. Supraîncărcarea epicului cu prea multe semnificaţii duce uneori la neutralizarea emoţiei. Proză de echilibru potenţată prin retorism, prin imnuri închinate frumuseţii spaţiului montan al Văii Buzăului şi prin nostalgia punctului de plecare ţărănesc, ea dă impresia unui jurnal uşor deghizat, având la temelie raportul grandios dintre om şi destin.

GHEORGHE POSTELNICU

_____________________

16 Iulie 2008 - TUDOR OPRIŞ: „SONETELE IUBIRII FĂRĂ MOARTE“, Editura Univers ştiinţific, 2007 (Florin Contrea)

Editura bucureşteană Univers ştiinţific dăruieşte publicului amator de poezie clasică un volum semnat Tudor Opriş cu titlul: Sonetele iubirii fără moarte apărut în anul 2007. Cleopatra Lorinţiu afirmă în Prefaţă, că dintre toţi autorii de sonete din literatura română, „măcar 10-15 au reţinut atenţia istoriei literare”, iar autorul de care vorbim este unul dintre aceştia. Dintre argumentele alese, sunt menţionate: „o nouă viziune… muzicalitatea versurilor, specific românească… bogăţia şi expresivitatea lexicului… îndrăznelile metaforice şi eleganţa discursului liric”.

Despre tematica versurilor, recenzentul Pavel Perfil spune că acestea „dau expresie filigranată Erosului cel fără vârstă”, Ioan Mazilu-Crângaşu afirmă că ele „surprind prin prospeţimea şi modernitatea scriiturii”. Ştefan Augustin Doinaş notează în 2002 că „tensiunea emoţională şi originalitatea ideilor metaforizate… prefac fiecare piesă într-o adevărată bijuterie lirică”, autorul Tudor Opriş fiind un adept „al sonetului petrarchist şi eminescian”, căruia îi conferă „o strălucire modernă adecvată sensibilităţii şi muzicalităţii specific româneşti”. În fine, Radu Cârneci constată în metrica sonetelor sale: „o surprinzătoare acurateţe şi forţă de comunicare şi emoţionare”.

Mic poem în formă fixă, cu reguli extrem de precise, de un rafinament stilistic accesibil doar celor iniţiaţi, sonetul poate fi apreciat la adevărata sa valoare numai după o lectură atentă şi reluată în mai multe rânduri, mai ales în stări sufleteşti favorabile meditaţiei la problemele esenţiale ale vieţii.

Un prim capitol al cărţii conţine sonete ce au ca temă centrală Predestinarea. Alegem din primele două versuri ale sonetului un fragment adresat celei menite să-i fie alături în lupta neostenită pentru a-şi împlini destinul:

„Din miile de Eve de pe glob

Pe tine te-am ales…”

Soarta a făcut ca această alegere să fie pentru poet prilej de trăiri copleşitoare dar şi de nelinişte şi zbucium mistuitor. De aici rezultă întrebări fără răspuns, precum în Iscodiri:

„O, cine mi-eşti tu, stranie făptură… ?”

Răspunsul posibil ne poartă dincolo de domeniul inefabil al sentimentului (Mă-ntreb cu teamă:

„Tu, legănare între da şi nu,

Balans între dorinţă şi mirare.”

… până în lumea mirifică a naturii în ipostaza sa ideală, (Creanga de Aur I):

„Din Arborele lumii, fără moarte,

O Creangă de-Aur la mijloc se arată,

O creangă nepereche, minunată

Menită fructul nostru să ni-l poarte.”

Peisajul interior se arată a fi frământat de furtuni şi viscole anevoie de suportat. Aspiraţia spre înălţime rămâne ca un ideal ce poate fi atins doar după o trudnică şi stăruitoare ascensiune precum ar fi aceea pe muntele himalaian Chomolumna:

„Mă caţăr greu pe drepţii tăi pereţi,

Mă prind de praguri dure de-ametist,

Cad, mă ridic plângând şi iar insist

Zărind de-asupra vulturii măreţi.” (Urcuş himalaian)

Ca un autentic explorator al sufletului eu-l poetic nu pregetă a căuta comorile neştiute în adâncuri submarine precum în poezia intitulată Imersie:

„În străvezimea sufletului tău

Culegător de perle mă afund

Şi-alunec spre nămolul din străfund

Ca să-ţi cunosc miraculosul hău.”

Viziunea autorului despre existenţă este vastă, inepuizabilă, precum şi capacitatea sa de a trăi cu intensitate maximă un sentiment de o forţă copleşitoare. Miraculosul hău al adâncului de mare ascunde nestemate şi mărgăritare care, vai, îşi păstrează frumuseţea ireală doar în interiorul spaţiului lor vital, scoase la suprafaţă îşi pierd instantaneu tot farmecul şi strălucirea originară. Într-o altă creaţie poetică de acest tip, Pururea scafandru, poetul dezvoltă imaginea metaforică prezentând peisajul marin contemplat drept o miraculoasă oglindă care mai mult ocultează decât reflectă enigma sufletului feminin:

„Eşti marea mea de fiecare zi,

Vast peisaj ce mi se-ntinde-n faţă,

Oglindă fremătândă de viaţă

Ce nu o văd şi n-o pot auzi.”

Timpul necruţător îşi arată din plin puterea, alegând bietului muritor o existenţă din ce în ce mai chinuitoare pe măsură ce-i desfăşoară firul sorţii în rotocoale mereu mai subţiri şi mai firave. Este momentul când eroii poeziilor se apropie de locul unde tărâmurile se despart:

„Vei trece astăzi pragul ce desparte

Tărâmul trandafirului suav

De un regat întunecat şi grav

Chemându-ne necruţător spre moarte.” (Maturitate)

Creanga de aur, din care acum se desprinde stingheră o frunză de arţar, va suferi transformări inevitabile, pe măsură ce secundele, minutele, orele, zilele, lunile şi anii, se vor adăuda pe răboj:

Şi-ncet-încet făptura din poeme

Se va usca şi închirci precum

O frunză de arţar căzând pe drum.

Doar sufletul meu, darnic miez solar,

Înfruntă spaima gâdelui orar

Şi lui mă dărui dincolo de vreme…

Un alt capitol intitulat semeţ Înfruntând miturile, reia şi interpretează creator teme şi motive literare care şi-au câştigat în timp, celebritatea, dar le reinterpretează ţinând seama de propriile trăiri şi experienţe existenţiale. Este de remarcat măiestria cu care se regândeşte în context actual un mit transfigurat in versuri de neuitat de Mihai Eminescu: Reabilitarea Luceafărului:

„El, duh etern şi inimă uscată,

Ea, fremătând de-o viaţă trecătoare,

Zadarnic se chemau din depărtare

Să-şi împreune soarta refuzată.”

Trecând acum la ultima dintre nestematele în versuri ale acestui plin de har poet, din poezia Frumuseţea amurgului reţinem un gând care concentrează în el întreaga substanţă ideatică şi emoţională a cărţii:

„Superb îmi e amurgul omenesc

Ţinând în braţe baierele zării…

Şi dacă devorat de întuneric

O să dispar în grotele uitării

O să rămână-n urma mea feeric

Precum lumina peste valul mării

Făptura ta strălimpede şi clară

Crescând din magma mea crepusculară.”

Ne este imposibil să credem că o creaţie poetică, dar şi ştiinţifică, de o asemenea amplitudine şi forţă estetică, cum este aceasta, - ar putea cumva să dispară în „grotele uitării”. Chiar dacă societatea vremii noastre este mereu mai înclinată, în graba sa de a-şi croi un „viitor cât mai fascinant” pe plan mai ales material, - să-şi neglijeze, chiar să-şi uite, voit, - valorile, - totuşi, sunt destui aceia care se pot opune cu succes acestei tendinţe. Opera poetului academician Tudor Opriş, care în îndelungata şi prestigioasa sa existenţă a adus strălucire şi biologiei, şi bionicii, şi pedagogiei, şi mai ales, artei poetice, va rămâne – precum şi tema sa poetică preferată: „iubirea fără moarte” în eternitate.

FLORIN CONTREA

__________________

15 Iulie 2008 - IOAN DAN BĂLAN: „LEGENDE ROMÂNEŞTI“, Vol. 2, Zona Retezat, Vâlcan, Parâng, Şurean (Isidor Chicet)

Multe, dacă nu cumva chiar majoritatea acestor legende personalizează, istoric, denumirile de munţi, dealuri, poieni, păduri, izvoare, pâraie sau diferite locuri. Toate numele ar pleca, de fapt, de la diverse personaje umane sau supranaturale, nemailăsând astfel loc unor decodări sau explicaţii toponimice, situaţie în care istoria este mai puternică decât geografia locurilor. (…)

Toate legendele excelează în poetic şi bogate descrieri ale naturii, unele chiar în manieră sadoveniană. Pe alocuri se simte că autorul este mai mult poet, decât prozator.

(…)Trebuie să preţuim aceste legende, care ne reamintesc o dată în plus de măreţia şi taina unui spaţiu nu numai geografic, ci şi spiritual, în tentativa înţelegerii relaţiei omului cu natura, legătură sfântă şi definitorie pentru sufletul românesc…

Ioan Dan Bălan este un scriitor important, care a depăşit, demult, faza localismului, astfel încât opera lui este percepută la nivel naţional şi va rămâne în timp…

ISIDOR CHICET

________________

14 Iulie 2008 - VIRGIL DIACONU: „DESTINUL POEZIEI MODERNE“, Editura Brumar, 2008 (Al. Florin Ţene)

Intrasigenţa de foiletonist pe care Virgil Diaconu o arată în noua sa carte Destinul poeziei moderne,Editura Brumar,2008,ne dezvăluie faptul că poetul devenit critic şi commentator al poeziei moderne,nu este alceva decât un melancholic al textului scris.Fiinţa criticului în bătălia pentru destinul literaturii se vede, şi percepem spiritual critic şi inteligenţa acestuia ce par însufleţite de un suflu misterios,precum Balmung şi Durandal.

Incă de la primele pagini autorul disecă competent,printr-o analiză pertinentă,cele două culturi paralele:cultura înaltă şi cultura de masă.Evidenţiind faptul că ce le diferenţiază este valoarea:vorbim despre cultura înaltă pentru că ea produce opere de valoare,iar despre cultura joasă pentru că ea produce opere modest valoric.În aceastâ perspectivă sunt abordate,în cele trei capitole ale cărţii,problemele strigente ale literaturii şi în special ale poeziei contemporane,în contextul integrării europene.De altfel,impresia de implicare în fenomenul literar,de mărturisire continuă e foarte puternică în critica şi eseurile lui Virgil Diaconu.Nota apăsat obiectivă,cu rapeluri ale memoriei şi racorduri la viaţa activă literară,produce,prin acumulări bine dozate,un adevărat foiletonism al comentariului,un scenariu al realtării sprijinit pe referinţe livreşti şi elemente de istorie literară.

Partea teoretică de la începutul cărţii ne confirmă faptul că autorul este stăpân pe instrumentele sale,dovadă atacul frontal pentru a ilumina pe dinăuntru adevărul,atât despre generaţiile literare care luptă-vai!-pentru puterea literară.Şi prin asta ca luptă pentru propriul destin,dar şi pentru desvăluirea scriitorilor colaboraţionişti cu un regim criminal-comunist,care astăzi se autoproclamă democraţi,şi unii,chiar,dizidenţi.Nume din care nu lipsesc Radu Cârneci şi Ana Blandiana.

Lupta generaţiilor este văzută ca o efemeră iluzie care se limitează doar la a intra în dicţionarul generaţiei.

Virgil Diaconu este un fin observator al fenomenului literar contemporan,un critic obiectiv dar şi un iubitor de literatură care jubilează în faţa efluviilor artisticeşti pe care poezia le dă pe faţă,însă este neiertător cu, aşa zisa, poezie pornografică, care nu este nici pe departe poezie.Analistul cufundat prin plonjeu în”baia literaturii contemporane”descoperă fenomenele din adâncul literaturii şi rămâne surprins de peisajul descoperit.Fenomenul aisbergului este expus cu toate consecinţele sale.In cea ce nu vede este multă mizerie care îl oripilează.Ce este deasupra în lumina cuvântului străluceşte amăgind cititorul.Acurateţea comentarului trage întotdeauna după ea şi o acuitate a observaţiei.Orizontul poeziei este abordat frontal,în toate aspectele,ajungându-se la concluzia că:..poezia de mâine va cunoaşte şi ea întrupări autentice şi întrupări eşuate,aşa cum s-a întâmplat cu poezia din toate timpurile şi cum se întâmplă cu poezia de azi.Chiar dacă,uneori,criticul este un dilematic el rămâne,totuşi,un observator obiectiv.

Judecăţile sunt rapide şi,în formulări fericite,criticul pune cu uşurinţă etichete,impecabil caligrafiate.Intuiţia mecanismului poetic e întodeauna tradusă în termeni pregnanţi şi sugestivi.

În Conţinutul literaturii socialiste de masă criticul dă “masca” jos a unor poeţi ca :Mihai Beniuc,A.E.Baconsky,Ana Blandiana,Radu Cârneci,Dan Rotaru,Eugen Jebeleanu ,care au “cântat”şi au făcut “jocul”vremurilor roşii.de aici şi concluzia că majoritatea scriitorilor care au avut funcţii importante în coordonarea culturii(redactori şefi de reviste,directori de teatre,inspectori culturali,etc.) au fost colaboratori ai regimului şi ai securităţii.

Autorul volumului Destinul poeziei moderne se remarcă prin extraordinarul élan sociologic pus în scrutarea realităţii fenomenului literar românesc.Virgil Diaconu e,ca Lucian Alexiu,un voluptos al limbajului artistic,trăgând în fraze concrete nota specifică a unui fenomen literar(vezi:problema generaţiilor) a cutărui poet,nuanţând textul până la transparenţa pură a adevărului şi circumscriind cu uşurinţă genul proxim al poeziei prin analogii.

Critica foiletonistă a lui Virgil Diaconu exercită o funcţie,pe care Valentin F.Mihăescu a numit-o funcţie de provocare,şi are mereu grijă să-şi împartă observaţia între respectul civilizat şi adevărul crud al subteranelor literaturii române.Scrisul său,formă superioară de analiză,are echilibrul şi strălucirea unui analist bine temperat.

AL.FLORIN ŢENE

___________________

11 Iulie 2008 - ADRIAN BOTEZ: „RUGURI – ROMÂNIA SUB ASEDIU“, Ed. Carpathia Press, Bucureşti, 2008 (Ionel Necula)

Rar mi s-a întâmplat să întâlnesc un spirit mai prolific, mai neobosit şi cu mai multă propensie pentru optimizarea aptitudinilor sale cărturăreşti, decât Adrian Botez – care scrie mult şi fără concesii, în ce priveşte probitatea, calitatea, valoarea.

Lucrările sale, fie poetice, fie eseistice sau publicistice – intrigă şi complexează pe mulţi intelectuali, cu pretenţii scriitoriceşti.

Prolificitatea sa calofilă se decontează dintr-un fond plenitudinar de achiziţii, dar şi dintr-un zbucium interior, de om responsabil, care asistă la toate derapajele acestei lumi şi-ncearcă să dea seama de vraiştile care-l tot împresoară, din toate direcţiile.

Adrian Botez ştie că nu stă în puterea unui om să schimbe lumea, dar măcar încearcă s-o facă mai bună, s-o repună într-o devenire normală, luând ca repere natura cu legile ei veşnice şi Predica de pe Munte.

Cum să nu-l iubesc şi să nu mă simt bine în preajma lui? Rar am întâlnit un om care să folosească timpul mai cu folos decât el. M-a fascinat mai ales râvna sa în creaţie, lejeritatea cu care se distribuie pe mai multe planuri şi încearcă mai multe oportunităţi labirintice, pentru a-şi revărsa focul interior, care-l arde în adânc şi-l obligă să rămână „în priză” şi în permanentă dispoziţie epistemică.

Recunosc că lucrarea sa mai recentă, Ruguri – România sub asediu (Ed. Carpathia Press, Bucureşti, 2008) m-a pus în încurcătură, pentru că îl ştiam bine ancorat în universul eminescian şi-aşteptam de la el şi alte exegeze, sporitoare de învăţătură românească. Adrian Botez a scris, printre altele, două volume masive despre Eminescu – şi izbânzile sale îl situează, deja, printre eminescologii de frunte ai acestei răspântii de veacuri şi de dezmăţ ostensibil, când ne găsim tot mai greu cadenţa şi reperele optimale. Recursul la Eminescu este şi o invitaţie la statornicii şi la fundamente îndelung verificate, cele care ne-au nervurizat trecerea noastră prin istorie şi prin lume şi a conferit identitate spiritului românesc. Nu spun că poziţionările sale mă găsesc totdeauna într-o poziţie partizanală, dar explorările sale eminesciene, acribia şi sistemul argumentaţiei, logica gândului, pusă într-o excelentă partitură eseistică – trebuie apreciate fără rezerve.

De ceva vreme, Grupul Şcolar „Gheorghe Balş”, din Adjud, unde autorul nostru funcţionează ca profesor, editează publicaţia Contraatac (revistă de educaţie, cultură, literatură, literatură şi atitudine – pentru elevi şi profesori – îndreptată împotriva prostului-gust, imposturii şi agresiunii imoral-antiartistice) – în colaborare cu revistele electronice ARP, ale dlui Artur Silvestri – publicaţie în care autorul îşi exersează calităţile de publicist nevrotic şi laborios, luând atitudine faţă de toate insanităţile vieţii de zi cu zi şi acoperind o mare parte din spaţiul revistei cu reacţiile sale nevralgice. Verbul său, totdeauna spumos, fastuos şi cu funcţii sanitare – răsfrânge un evantai larg de atitudini salubrizante şi chiar lasă impresia „omului de pază” la problemele democraţiei şi la toate dezabuzările care macină etnia românească.

Cartea despre care mi-am propus să vorbesc în aceste rânduri adună o parte din publicistica sa risipită în revista Contraatac (probabil şi în alte publicaţii, în primul rând cele aparţinând ARP/Artur Silvestri) – o ordonează în 7 diviziuni tematice şi o pune la dispoziţia cititorilor, pentru a se consterna şi ei de toate tribulaţiile care ne pândesc.

Prima dintre ele este consacrată religiei şi Bisericii noastre Ortodoxe, care s-a împovărat cu probleme aşa de grave, încât reclamă o atitudine fermă, clară şi decomplexată, din partea tuturor celor ce pretind că fac de veghe la problemele naţiei. Este Adrian Botez împotriva reparării schismei, petrecute la 1054? Dac-am înţeles bine, autorul doreşte refacerea unităţii creştine originare/iniţiale, dar cu eforturi conjugate şi, bineînţeles, cu concesii din partea ambelor direcţii – şi nu doar din partea Bisericii Ortodoxe. Or, dac-ar fi să luăm recentul conclav de la Ravenna, se pare că toate discuţiile conciliatoare încep de la recunoaşterea autorităţii şi infailibilităţii papale, ceea ce înseamnă, deja, o serioasă concesie, din partea Bisericii Ortodoxe. Sigur că lucrurile sunt discutabile. Are Biserica Ortodoxă o autoritate care să concureze cu cea a Suveranului Pontif?

Ce probleme mai dezvoltă Adrian Botez? Că noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost ales de către masonii infiltraţi în cadrul Colegiului Electoral Bisericesc; probabil că autorul creditează lista lui Cosmin Guşă, care cuprinde numele a 13 masoni, infiltraţi în Adunarea Naţională Electorală Bisericească – dar problema este delicată. Nu am o idiosincrazie anume faţă de masonerie, ba cred că în lume este loc pentru orice fel de organizaţie, dacă respectă legile şi reglementările în vigoare. Dar cred că e bine, folosind o paradigmă a bătrânului cronicar Miron Coston, ca în partea duhovniciei noastre, peste credinţele noastre bătrâne – să nu se întindă. Din acest punct de vedere, admit şi eu că hotărârea Sfântului Sinod, din 1937, trebuie respectată în litera şi spiritul ei, ba chiar c-ar trebui întărită şi cu alte sancţiuni, împotriva celor ce ne-au înşelat buna-credinţă şi ne-au făcut să-i credităm ca membri în AN.E.B. De fapt, toţi masonii – clerici şi mireni – strecuraţi în componenţa autorităţii ecleziastice, au încălcat hotărârile Sf. Sinod din 1937 – şi trebuie să suporte consecinţele ANATHEMEI, aşa cum a fost formulată în hotărârea sinodală amintită.

Opinii interesante şi bovarice dispecerează Adrian Botez şi în legătură cu organizaţia Opus Dei – o „adevărată armată creştină, care nu poartă uniformă, ci costume şi cravată” (p. 16) şi care cuprinde în componenţa ei politicieni, miniştri, cărturari, avocaşi şi ziarişti de notorietate, care-şi propun, chipurile, să aducă „fericirea, prosperitatea şi pacea pe pământ” (p. 16). Este ceea ce Florian Bichir denumea, într-un articol din Evenimentul zilei – „Mafia lui Dumnezeu”. Prezenţa fostului prim-ministru al României, Radu Vasile, în interiorul acestor structuri, alături de alşţi intelectuali şi prelaţi, este un indiciu că a penetrat spornic şi în mediul spiritual românesc. Faptul că, într-o vreme, această organizaţie a finanţat mişcarea sindicală a Solidarităţii, condusă de Lech Walesa, nu justifică continuitatea ei şi după căderea comunismului. Caracterul ei tainic, ascuns, secret – o aduce în apropierea masoneriei şi degajă o anumită suspiciune.

Oricum, această primă diviziune a lucrării lui Adrian Botez răsfrânge toate problemele care tulbură, în prezent, Biserica noastră Ortodoxă.

Capitolul care ar trebui să confere fundamentul teoretic al întregii sale abordări problematice este cel intitulat Patrie şi Neam Metafizic – o viziune apropiată de cercetările lui Constantin Amăriuţei, din Letopiseţul metafizic al Ţării Româneşti. Îmi place să cred că autorul va dezvolta această partitură, până la identificarea elementelor ce conferă specificitate modului românesc de fiinţare.

Prin toate depoziţiile sale, Adrian Botez „face de cap limpede”, la problemele României – care nu sunt nici puţine şi nici neimportante. Multe lucruri merg prost în această ţară şi autorul simte nevoia să se poziţioneze civic, responsabil – şi cu conştiinţa datoriei nefisurată de zgomotoasele declaraţii şi promisiuni politice. Cu frisoane de fiinţă agresată în cadrul etniei sale, ar dori, fireşte, o vectorizare a devenirii româneşti, în sensul destinului său, aşa cum s-a irizat din vechime. Pentru asta, însă, ar trebui gândită o rezolvare a problemei ţiganilor, ar trebui să ne securizăm mai bine fondul nostru autohton de principii sănătoase, pentru a nu fi agresate de tăvălugul globalizării, ar trebui să ne vindecăm de cancerul comunismului nivelator şi să completăm Raportul Tismăneanu, cu numele celor MINIM 101 ziarişti străini de etnia românească, care au făcut propagandă comunistă, să instituim o „tole